În această lună, am citit revistele Suplimentul de cultură, România literară, Dilema veche, Timpul.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 536/24-30 septembrie 2016. Un interviu foarte interesant găzduiește în această săptămână această revistă literară, cu Oliver Zille, directorul Târgului de carte de la Leipzig. Acesta este realizat de Eli Bădică, iar una din întrebări este cea pe care tot mi-o pun și eu de ceva timp, ”critici sau bloggeri literari?”. Răspunsul este destul de corect politic: ”Cred ca si, si. Avem nevoie si de critici, si de bloggeri. Si de oameni care sa ne ajute sa vindem cartile, si de cei care le discuta in profunzime, care vorbesc despre ce (mai) inseamna literatura, scrisul, scriitura, care fac legaturi. Cel putin eu, ca scriitor, consider ca am nevoie si de critici, si de bloggeri literari.”
–”România literară”, nr. 40/16 septembrie 2016. Simona Vasilache scrie despre ”Românce văzute de străini”, de Vasile Panopol, o carte despre care am scris și eu de curând, și concluzionează: ”Nu este o carte care să se citească ușor, în ciuda dimensiunilor reduse, această mică bijuterie de epocă pe care am semnalat-o aici. Însă, frumos ilustrată cu fotografii de altădată și plină de informații, la prima sau la a doua mână, trecând subtil din hrisoave în literatură, poate prilejui savuroase descoperiri. Alături de jurnale ale doamnelor mai mult sau mai puțin celebre, restituite abundent în vremea din urmă, întregește imaginea, în care intră și stereotipuri, și calomnii, și vederi mai mult sau mai puțin înguste, a femeilor din așa-numitul vechi regim, de înainte de reformele lui Cuza. De citit în serile nostalgice de toamnă.”
–”Dilema veche”, nr. 658/29 septembrie-5 octombrie 2016. Prima rubrică pe care o citesc în Dilema veche este ”Cu ochii-n 3,14”, cea mai suculentă și faină rubricuță a intelectualilor din România (părerea mea). Iată două mostre din această săptămână:
”Un anunț publicitar pe Internet cu titlul atrăgător ”Mărire de pensie” e, de fapt, un link către o pagină cu titlul ”Mărire de penis”. O coincidență bizară, o (ne)potrivire promițătoare pentru cei ajunși la vârsta când toate speranțele se leagă de o mărire.” (M.M.)
”Pregătiți-vă pentru bucuriile toamnei: lacurile spontane de juma’ de metru din mijlocul străzilor, pentru care ești obligat să te avânți, pentru că se află și în stațiile RATB; dușurile gratuite involuntare, trimise cu forță de gherțoii de la volan, care circulă prin acestea cu viteza maximă legală; înghesuiala umedă, dar puternic aromată, din RATB-ul care circulă după pofta inimii, dar nu prea des; înghesuiala de la semafoare; ciupercile care, cu siguranță, îți vor scoate doi-trei ochi pe zi cu spițele umbrelelor… Cu puțin noroc, vor veni și bucuriile iernii, dar chiar și așa, ne așteaptă vreo juma’ de an de veselie bucureșteană.” (A.D)
Foarte interesant, de asemenea, dialogul lui Mircea Vasilescu cu Emilia Șercan, cea care a demascat plagiatul lui Gabriel Oprea. Iată un schimb de idei: ”MV: Poate că există și o oboseală în societate, și un fel de pesimism, o împăcare cu situația. Auzim des că „asta-i clasa politică, n-avem ce face“…
EȘ: Este și așa ceva, într-o oarecare măsură, un pesimism pe care îl găsim în anumite zone sociale. Dar există și o zonă destul de mare de dezinteres. Dincolo de acel segment al populației foarte implicat, care dorește să contribuie la o schimbare, avem și un segment – foarte bine reprezentat, din păcate – care nu e implicat deloc în ceea ce se întîmplă în comunitate, în societate.”
Marius Chivu scrie despre reeditarea romanului ”Muzici și faze”, de Ovidiu Verdeș: ”Această nouă ediție a romanului Muzici şi faze ar trebui să-i consolideze statutul de carte cult și să-i confere, în sfîrșit, și dimensiunea populară pe care o merită din plin. Este o carte extra-ordinară din toate punctele de vedere, iar dacă Ovidiu Verdeș a promis atît de mult cu acest roman, poate ar fi vremea, mai în glumă, mai în serios, să și confirme cu un volum de proză scurtă.”
–”România literară”, nr. 43/7 octombrie 2016. Nici mie nu mi-au plăcut cărțile din seria lui Allan Percy de la Editura Herald. Aceleași păreri le are și Sorin Lavric despre una din cărți, ”Hesse pentru dezorientați”: ”Cărțile lui Percy sunt mostre de filosofie pentru felahi, colecții de gânduri politicoase ce nu-ți solicită mintea. Le parcurgi fără efort și fără șansa de a rămâne cu ceva după ce le-ai închis. Drama e că în paginile lor câteva nume celebre sunt folosite drept instanțe protectoare. A-l folosi pe Hesse ca pretext pentru a formula sentințe optimiste e o trădare a spiritului operei lui. Dar felahul nu știe asta, fiindcă se mulțumește cu comentariile experților în coaching. Hesse pentru dezorientați e o carte ușurică pentru un public de aceeași condiție.”
-”Dilema veche”, nr. 659/6-12 octombrie 2016. Iaromira Popovici scrie despre conferințe, despre ce am învățat în școală și despre faptul că unii sunt oratori înnăscuți: ”E adevărat, nimeni nu ne-a învățat chestia asta în mod special la școală, pe vremea de atunci erau puține prezentări orale, nu se preda retorica și nu erau cluburi de debate. Dar pentru cei cu adevărați înclinați către vorbitul în public și talentați la așa ceva nu cred că toate astea au contat: s-au descurcat și așa. Da, desigur, și eu pot vorbi și am vorbit în public cu diverse ocazii, însă doar atunci cînd sînt foarte sigură pe mine și pe ce am de spus. Cînd mi se părea că stăpînesc cu adevărat subiectul.”
N-am citit ultimul Palahniuk apărut în traducere românească, dar Marius Chivu spune că este ”de groază”: ”Comice și cinice, scabroase, ofensatoare, emoționante și moralizatoare, povestirile lui Chuck Palahniuk mai au o mare calitate pe lîngă cea a ingeniozității instrumentarului horror, și anume limbajul, un limbaj care slujește imaginarul cu multă finețe. Literatura lui Palahniuk e plină de sugestii și eufemisme. Scenele ororii nu sînt niciodată explicite, ci învăluite: oroarea nu se lăfăie în pagină, se naște în mintea cititorului. În asta constă arta perversității literare a lui Palahniuk. Cei 67 de oameni care au leșinat în timpul lecturilor sale publice au clacat și datorită bunei lor imaginații. Ca să nu ţi le poţi şterge din minte, trebuie ca mai întîi să-și poți imagina descrierile din povestirile astea.”
-”Dilema veche”, nr. 660/13-19 octombrie 2016. Maria Iordănescu ne vorbește despre copii, cu o paralelă interesantă la Cinema Paradiso, punându-se accentul pe nașterea pasiunilor în copilărie: ”Lucrul poate cel important pentru nașterea și grădinărirea unei pasiuni rămîne întîlnirea, la momentul oportun, cu un mentor. Un mentor potrivit, capabil să transmită propria-i pasiune. În cazul micului sicilian, proiecționistul: un om sărac, semianalfabet, singuratic, aspru, care, treptat, fără prea multă bunăvoință la început, îl lasă să invadeze și să cerceteze mica sa proprietate: sala de proiecție. Tot el este cel care îl sfătuiește pe adolescentul Toto să lase în urmă trecutul, balastul și să plece acolo unde va putea trece de la bucuria privitului la aceea a propriei creații. Poate totul sună puțin sentimental pentru sensibilitatea noastră postmodernă. Dar nu numai emoțiile „complexe“ și marile construcții subtile pot stîrni vocații. Trebuie să lăsăm loc și simplității, impulsului curat, emulației copilărești. ”
–”Timpul”, nr. 210/septembrie 2016. Constantin Piștea scrie despre ”Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”, de Ciprian Măceșaru, o carte despre care am scris și eu de curând: ”Cartea pare un experiment, confirmând stilul și graba pe care le-am mai remarcat la Ciprian Măceșaru. Există și aici, ca și în Portbagaj, o lipsă de unitate, în sensul unei tratări în fugă pe alocuri, alternată cu o migală evidentă în alte zone, care ar fi fost ușor de înlăturat, cred eu, dacă romanul ar mai fi fost lăsat la dospit, cum spun cei care „se pricep”. El amuză de cele mai multe ori, dar și întristează, așa cum face clovnul când plânge. Și cred că, dacă va rezista în timp, cartea aceasta le va fi utilă celor care vor dori să știe cum era satul românesc la începutul secolului XXI, în aceeași măsură în care ei ar putea privi integrala serialului Las Fierbinți pentru același motiv.”
