În această săptămână, am citit revistele România literară, Cultura, Suplimentul de cultură.
–”România literară”, nr. 40-41/2 octombrie 2015. Cronicarul ne vorbește la Ochiul magic despre avantajele și dezavantajele Internetului: ”Internetul îți oferă, într-adevăr, o fantastică accesibilitate și prin aceasta pare un spațiu al maximei democrații. Doar aparent este un spațiu democratic, fiindcă în realitate această libertate fără limite se transformă, de la un moment dat încolo, în haos. Internetul, prin rețelele de socializare (unde oricine poate să reverse orice mizerie asupra oricui fără să pățească nimic, unde oricine poate să se proclame geniu după bunul plac și să terfelească valori în numele libertății de exprimare și al disprețului său față de ”sistem”, primind like-uri de la cohorte ori chiar legiuni de frustrați), devine un univers anarhic, căci nu are puncte cardinale, repere, sistem de referință, scară axiologică. Internetul îți dă o mare putere, dar e o putere iluzorie.”
–”România literară”, nr. 42/9 octombrie 2015. Despre cartea ”București”, de Paul Morand, apărută recent la Editura Humanitas, scrie Andreea Răsuceanu: ”Rezultatul e o imagine străină a orașului, majoritatea observațiilor lui Paul Morand confirmând afirmațiile deja clișeizate despre București (pitorescul, haosul arhitectural, amestecul etnic etc.). Ceea ce frapează însă la Bucureștii lui Morand este extraordinara simpatie (deseori convertită într-o identificare nejucată, o empatie reală) față de oraș și locuitorii lui (pe care nu îl/îi cruță însă de observațiile ironice la adresa arhitecturii, infrastructurii etc. precare), și care i-a făcut pe mulți să considere că Morand a reușit în cartea lui unul dintre cele mai atrăgătoare portrete ”străine” ale Capitalei.”
Cum pare în anii noștri corespondența de dragoste? Despre asta, cu referire la cartea ”File de corespondență. A ta de tot, al tău de tot”, de Nae Ionescu și Elena-Margareta Ionescu, scrie Sorin Lavric: ”Să începem cu unghiul literar: corespondența de dragoste e un gen cu totul defunct, a cărui dispariție confirmă adevărul că tehnica omoară arta, și de aceea în aerul nostalgic cu care îi gustăm relicvele se ascunde speranța ca, printre morminte, să mai dăm peste o capodoperă. Din păcate, cu cât scrisorile aparțin unei epoci mai îndepărtate cu atât aerul lor e mai vetust, aidoma unui protocol de cuvinte goale. Pur și simplu corespondența erotică nu rezistă la proba uzurii morale. E o fatalitate ca amorul, pus în formă epistolară, să capete o patină indigerabilă odată cu trecerea timpului. La mijloc e arabescul sufocant de formule duioase, acel ritual minuțios de drăgălășenii ce acoperă de deriziune orice pasiune adevărată: e uimitor câte nimicuri patetice își pot spune doi îndrăgostiți când distanța le înfrânează dorințele. E o defilare de fleacuri rostite pe un ton solemn, o hârjoană doctă de o desuetudine împotriva căreia nu există leac.”
Foarte interesant articolul lui Radu Cernătescu despre cum Transilvania a intrat în conștiința scriitorilor și cititorilor ca un tărâm de basm, gotic, plin de secrete, patria lui Dracula: ”Adevărată sau nu, ”moștenirea românească a satanismului” pune încă o dată în discuție șablonul mental al unei Transilvanii gotice și întrebarea în ce măsură semnul de egalitate dintre Transilvania și un locus diaboli este edificiul cutumiar al unui fantastic etnografic, și cât arhitectura unor motive prefabricate și literaturizate de subconștientul colectiv. Ca proiecție a goticului european, Transilvania este în literatura de gen ecoul întârziat al unui irațional colectiv fără naționalitate, un simbol al spaimei și al uimirii astfel explicat de Jules Verne în capitolul liminar din Castelul din Carpați (1892): ”cadrul Carpaților se pretează în chip atât de firesc la toate evocările vrăjitorești (evocations psychagogique)”.
–”Cultura”, nr. 31 (529)/27 august 2015. Mihai Iovănel ne vorbește, într-un articol intitulat ”Despre zombi”, despre celebra lege a interzicerii organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob: ”Pe reţelele de socializare, inşi totuşi onorabili au tot suspinat de tristeţe că Institutul Wiesel s-a opus (ineficient de altfel) propunerii ca o stradă din Timişoara să fie numită „Petre Ţuţea“. De neînţeles pentru mine este altceva: de ce ar fi vrea cineva să dea numele lui Ţuţea unei străzi? Ce mari cărţi a scris Ţuţea, ce texte măcar modic importante a lăsat Ţuţea în urma lui? Că i-au supravieţuit nişte anecdote de Cişmigiu care-i sunt atribuite nu înseamnă nimic; lui Bulă îi sunt atribuite mult mai multe anecdote şi cu toate astea nimănui nu i-a dat prin cap să dea unei străzi numele „Bulă“.”
Mi-a plăcut întotdeauna fenomenul Harry Potter, așa că m-am bucurat că în acest număr am regăsit portretul scriitoarei J.K. Rowling, ”generat” de Florentina Țărînă: ”Într-un interviu oferit celor de la Amazon, J. K. Rowling spunea că încă de când era copil singura ocupaţie pe care a dorit s-o aibă a fost aceea de scriitor, prima încercare producându-se la vârsta de 6 ani. Lucrurile încep să se contureze pentru J. K. Rowling în anul 1990, atunci când, în timpul unei călătorii cu trenul, îi vine ideea care va sta la baza întregului fenomen. În 1995, ea termină manuscrisul pentru primul volum al seriei, Harry Potter şi Piatra Filosofală (Harry Potter and the Philosopher’s Stone) şi porneşte în căutarea unei edituri. Numai că lucrurile nu au fost atât de simple, primind douăsprezece refuzuri în total din partea editurilor, între care HarperCollins şi Penguin. Din lipsa banilor necesari pentru a face còpii manuscrisului pentru a le trimite editurilor, J. K. Rowling a rescris la vechea maşină de scris întregul text.”
–”Cultura”, nr. 34 (532)/17 septembrie 2015. Constantin Coroiu propune câteva exerciții de memorie, printre care și câteva paragrafe izvorâte după recitirea Jurnalului și corespondenței generalului Henri Berthelot, după anii petrecuți de acesta în România: „La 4 martie 1918 îi scria soţiei: „Nu mai e nevoie să-ţi spun cu câtă nerăbdare aştept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez… Abia aştept să nu mai văd în jurul meu indivizi făţarnici şi mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere“. Cu vreo trei săptămâni în urmă îi scrisese tot soţiei despre atmosfera dâmboviţeană: „Aici zeama se lungeşte tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu şi-a dat demisia şi că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. ţi-am spus deja de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut… Totuşi, mai sunt aici oameni curajoşi, nemulţumiţi şi dezamăgiţi de această prăbuşire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, şi cu ei mulţi dintre ofiţeri, nu se gândesc decât să-şi regăsească liniştea şi micile lor plăceri“. Iar unii şi marile lor averi. Frapează actualitatea observaţiilor şi a constatărilor lui Berthelot care a văzut bine dincolo de aparenţe şi de declaraţii demagogice, găunoase. Suntem ce-am fost şi îmi este teamă că aşa vom rămâne! Este diagnosticul sever al lui Caragiale, dar nu numai al lui.”
Despre Lumea de orez, de Su Tong, a scris și Dan Gulea pe Filme-cărți.ro. Interesant și articolul Rodicăi Grigore despre același roman, articol care se încheie cu următoarele cuvinte: ”Unii exegeţi au afirmat, imediat după apariţia cărţii, că suntem în faţa unui tablou cuprinzător al urii şi al dorinţei de răzbunare, dusă la capăt cu orice preţ. şi e adevărat: Su Tong sondează, cu mijloace proprii, sufletul uman, descrie totul în detaliu, iar rezultatul nu e deloc unul frumos (în sensul exterioarei calofilii) şi au atât mai puţin de natură să dea speranţe. Tocmai de aceea, Cinci-Dragoni nu devine eroul cărţii, ci veritabilul antierou al unei lumi care, lipsită fiind de posibilitatea salvării spirituale, exclude cu desăvârşire eroismul ori dăruirea. Iar dansul fantomatic şi neîncetat, în paginile Lumii de orez, al mult mai multor păcate decât tradiţionalele şapte (cele occidentale consacrate…) transformă textul în viziune de coşmar, apropiată de universul hipnotic al creaţiei plastice a lui Hieronymus Bosch.”
–„Cultura”, nr. 35 (533)/24 septembrie 2015. Colecția Biblioteca pentru toți a împlinit 120 de ani, prilej pentru Constantin Coroiu să scrie un articol despre această aniversare a probabilei cea mai cunoscută colecție de cărți din România: ”Citind cele trei editoriale pe această temă ale lui Nicolae Manolescu din România literară, mă gândesc că în acelaşi calendar se înscriu, aş zice cu majuscule, şi datele privind biografia unor importante opere, unele rodul mai multor generaţii, al unor construcţii ce au marcat istoria culturii noastre. Iar exemplul care mi-a venit în minte este colecţia Biblioteca pentru toţi, cea mai veche colecţie românească de literatură, şi nu numai de literatură, şi una dintre cele mai vechi din lume, de la întemeierea căreia s-au împlinit în primăvară 120 de ani. O aniversare dintre cele multe ce au trecut şi trec neobservate. Ctitorul ei a fost, se ştie, dar oare se mai ştie?!, un tânăr intelectual de 27 de ani, Dumitru Stăncescu, autorul, între altele, al unui volum de „basme culese din popor“, intitulat Cerbul de aur, reeditat în 1984 în chiar colecţia Biblioteca pentru toţi a Editurii Minerva, una dintre marile edituri dispărute în mlaştina tranziţiei postdecembriste – o tranziţie neabătută spre analfabetismul de masă! –, de către reputatul etnolog Iordan Datcu.”
Mihai Iovănel se întreabă ”Ce literatură erotică avem?”. Concluzia lui este că nu avem încă o literatură erotică propriu-zisă și enumeră trei motive principale: ”1. Toată cenzura care în interbelic (nu doar în cel românesc) făcea periculoasă într-un mod agreabil tipărirea unor îndrăzneli decoltate (v. Aderca, Eliade ş.a.) s-a voalat cu totul după 1989. 2. Generaţia douămiistă şi post-douămiistă a introdus masiv sexul în literatură. De la poezia fetelor până la romanele Soldaţii. Poveste din Ferentari al lui Adrian Schiop şi Cimitirul de Adrian Teleşpan, sexualitatea a fost în acelaşi timp suprautilizată şi deconstruită, demascatăfie prin exagerare, fie prin reducerea la mecanică şi traumă. Avem jurnale de sex, dar nu literatură erotică. 3. Nu avem, pentru a compensa punctul 2, ceea ce în Occidentul bine mobilat cu literatură de consum se numeşte romance – acesta e principalul subgen din care provine literatura erotică. Adică o avem doar în traduceri; şi se pare că deocamdată e de ajuns.”
Valeriu Gherghel identifică câteva specii de cititori și, în urma acestei descoperiri, poate categorisi simplu un cititor în funcție de ce lecturi are în momentul de față: ”Dacă vă plac romanele lui Coelho, citiţi de plăcere şi aveţi vârsta potrivită pentru a da la liceu. Dacă citiţi Iliada, puteţi fi de două feluri: sau elev / student / master / doctorand, sau estet feroce. Dacă citiţi cu creionul în mână Alain de Botton, Consolările filosofiei, să zicem, vă aflaţi sigur în căutarea mântuirii terestre sau chiar în pragul ei şi e bine să fiţi cu băgare de seamă. Iar dacă nu citiţi chiar nimic-nimic (fiindcă nu căutaţi nici o plăcere), sunteţi cel mai câştigat din toată afacerea. Un ascet. Aţi scăpat de şcoli, de credinţe dubioase, de eresuri, nu aţi eşuat ca profesor de literatură sau / şi de filosofie, aveţi toată viaţa în faţă etc. Nu-mi rămâne în acest caz decât să mă plec în faţa fericirii voastre serenissime…”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 494/19-25 septembrie 2015. În acest număr, mi-a atras atenția ancheta realizată de Eli Bădică intitulată ”Ce cărți ar include scriitorii români în manualele de liceu”, la care au răspuns mai mulți scriitori. Iată introducerea și apoi ce au spus trei dintre scriitori: ”Luni, 14 septembrie, a debutat un nou an scolar, incarcat si acesta, plin de emotii, mai ales pentru liceenii pe care-i asteapta, in iunie 2016, examenele de bacalaureat. Cum de la an la an apar noi si noi modificari in programele scolare, ne-am gandit ca ar fi frumos (si util!) daca cineva de la Ministerul Educatiei ar citi „Suplimentul de cultura“ si ar afla, chiar de la scriitorii romani, ce ar fi grozav sa includa in viitoarele manuale in ceea ce priveste literatura romana. Pentru a-i atrage pe adolescenti spre carti, desigur, si a le crea obiceiuri sanatoase de lectura. Asa ca noua scriitori romani, unii cu experienta la catedra, dar toti trecuti prin chinul bibliografiilor scolare si al lecturilor obligatorii, ne-au raspuns, cu incantare, la intrebarea „Ce carti sau autori ati include in programa scolara de liceu (clasele XI-XII) si de ce?“. In paginile care urmeaza, ii veti citi, prin urmare, pe Simona Sora, Augustin Cupsa, Adela Greceanu, Ciprian Macesaru, Adina Popescu, Alex Tocilescu, Iulian Ciocan, Viorica Raduta si Ionelia Cristea.”
- Simona Sora: ”Singurul lucru de schimbat in asa-zisa predare a literaturii in ultimii ani de liceu ar fi atitudinea profesorilor fata de literatura. Ar fi de dorit ca macar unul din o suta de profesori sa inteleaga ce e literatura inainte de a-si declara „iubirea“ neconditionata pentru ea prin fraze-tip, printr-o metaforita care are nevoie, ca orice inflamatie, de antiinflamatoare puternice (frecventarea temporara a avangardelor, o cura scurta de anti-literatura, o perfuzie de prozaism), prin comentarii univoce si dictatoriale. ”
- Augustin Cupșa: ”Am auzit ca destul de multi tineri cred ca scriitorii sunt morti, nu doar scriitorii pe care trebuie sa-i studieze la scoala, dar si cei despre care afla intamplator dintr-o librarie, biblioteca sau dintr-o discutie cu prietenii. Lucrul asta m-a amuzat foarte tare. Daca prin Europa mai bantuie ceva autori, e clar ca-s in viata, daca iau premii si se scrie pe Hotnews despre ei, in Romania situatia-i cam nasoala, scriitorii sunt niste zombi, ce sa mai, scriu, dar nu prea mai traiesc. Cum sa fie in viata daca-s in manuale? Ori una, ori alta. Ca si cum consacrarea se produce postum, o conditie fundamentala.”
- Alex Tocilescu: ”Tinerii ar trebui sa afle ceva foarte surprinzator: ca scriitorii nu-s niste batrani cu barbi albe si sacouri gri cu petece in coate, ci niste oameni cool. Ok, poate ca nu toti, dar e de ajuns sa arati ca trei-patru sunt ca sa „ridici categoria“, cum se spune in publicitate. Iar asta se face asa: li se da elevilor sa citeasca o proza scurta de Silviu Gherman. Elevilor le place, ca scrie bine si e haios. Dupa care li se pune piesa Gagico, a trupei Mes Quins, al carui solist vocal e tot Silviu Gherman. Si elevii zic „Uau! Uite un scriitor cool!“. In ora urmatoare, li se dau niste versuri ale lui Dan Sociu. Elevii zic „hm“, ca e poezie si ei nu prea inteleg asta. Dar li se arata clipul Spre Dimineata, al trupei Bolintin (care nu-i chiar o trupa, dar trecem peste asta), al carui solist vocal e Dan Sociu. Si elevii zic iarasi „uau“, si acum inteleg mai bine poezia. Iar in ora urmatoare li se da sa citeasca o proza de-a mea (vai, cata lipsa de modestie!). Si le place. Si apoi li se pune Simona Ionescu, piesa trupei Aeroport, al carui solist vocal sunt. Si ei zic pentru a treia oara „uau“. Si realizeaza ca scriitorii sunt oameni misto. Si se indragostesc de literatura. Sau macar de proza scurta si poezie, dar tot e o realizare.”
