În această săptămână, citim din revistele Observator cultural, România Literară, Actualitatea literară, Adevărul, Presseurop.eu.
–”Observator cultural”, nr. 435(693)/3-9 octombrie 2013. Ovidiu Șimonca realizează un interviu care a născut deja discuții pe net, cu Matei Cazacu, unul dintre autorii cărții ”Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești” și unul dintre cei mai pregnanți contestatori ai teoriilor istorice ale lui Neagu Djuvara. Iată un fragment din acest interviu, care merită citit integral: ”Ceea ce m-a deranjat – şi o spun răspicat – este modul în care a tratat şi a desconsiderat istoriografia românească mai veche, începînd cu Hasdeu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi mulţi alţii, chiar dintre cei vii, pe care este evident că nu i-a citit, nu i-a înţeles. I-am avut profesori pe Aurelian Sacerdoţeanu, pe Constantin C. Giurescu, l-am cunoscut pe Petre P. Panaitescu, am cunoscut-o pe Maria Holban, care au scris lucruri fundamentale, de care Neagu Djuvara habar n-are. Pe de altă parte, din auzite, după notiţe, după discuţii cu diverse persoane, a însăilat un text. Această desconsiderare a vechii istoriografii a mers împreună cu desconsiderarea documentelor, a izvoarelor.”
Țicu Golstein semnalează o nouă apariție despre istoria evreilor din România, cartea ”Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități”, de Carol Iancu: ”Lucrarea, prefaţată de profesorul Alexandru-Florin Platon, este monografia unei colectivităţi, altădată cu numeroşi evrei, într-o evocare plină de căldură, dar făcută şi cu obiectivitatea unui cercetător atent la detaliile semnificative, cu un rar simţ al echilibrului. Trecînd, de această dată, aşa cum subliniază prefaţatorul cărţii, de la „marea istorie“ a evreilor din România la o „micro-istorie“, Carol Iancu ne aduce în primplan „evoluţia uneia dintre cele mai importante comunităţi din Moldova“, ca „o datorie a memoriei“ faţă de coreligionarii săi, făcîndu-i mai întîi un scurt istoric, menţionîndu-l pe doctorul Şmil din Hârlău, medicul lui Ştefan cel Mare.”
Vine și părerea lui Mihai Fulger despre filmul lui Igor Cobileanski, ”La limita de jos a cerului” (despre film a scris și colega noastră, Delia, pe Filme-cărți.ro): ”Imaginea lui Oleg Mutu este, ca întotdeauna, la superlativ. Produs de firma românească Saga Film, chiar dacă regizat de un basarabean şi filmat în Republica Moldova, La limita de jos a cerului este unul dintre cele mai importante titluri româneşti ale anului.”
–”România literară”, nr. 40/4 octombrie 2013. Adina Dinițoiu ne semnalează o carte de interviuri extrem de interesantă, despre care nu aveam cunoștință până acum: ”Moromeții: ultimul capitol”, semnat de Sorin Preda, fiul lui Alexandru (Sae) Preda, fratele cel mai mic al lui Marin Preda: ”Alături de mărturiile și evocările apropiaților – familie și prieteni – există, cum spuneam, în carte și vocile pitorești ale sătenilor care au reprezentat modelele reale ale personajelor din Moromeții. Fără să aducă vreo contribuție la înțelegerea contextului literarar al lui Preda, vocea lui Stan Burcea, de pildă, ”modelul lui Țugurlan”, introduce o savoare anecdotică: ”La ore, eram mai deștept decât a lu Călărașu T. Marin, cu care am fost coleg de clasă… Atunci, ce să-i mai citesc cărțile? Mare lucru! Scrie și el ce s-a petrecut pă ulița lui!”
Sorin Lavric scrie în rubrica ”Cronica ideilor” despre jurnalul lui Petre Sirin, ”Castele în Spania”, un roman despre elita homosexuală din România postbelică (despre carte am scris și eu, pe Filme-carti.ro): ”Cum în anii comunismului pederastia era considerată nu numai o boală psihică, dar și o infracțiune, Petre Sirin capătă de timpuriu conștiința prevaricației. ”Prevaricație” însemnând: abatere de la o normă dictată de statistica colectivității. Mai mult, intuind că tropismul erotic ce dictează atracția față de un anumit sex are rădăcini genetice, Petru Sirin își privește prevaricația ca pe un defect iremediabil, cu dobândirea certitudinii că e victima unei demnări, pentru ca următorul pas să intre în logica firească a psihologiei compensatorii: damnarea e privită în lumina unei providențe obscure, al cărei sens, deși nu-l poate desluși, Sirin îl acceptă ca un principiu de supraviețuire, caz în care, departe de a fi malefică, damnarea e semnul unui privilegiu existențial.”
Despre ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, de Aglaja Veteranyi, menționez doar concluzia la care ajunge Marius Miheț: ”De ce fierbe copilul în mămăligă este un altfel de strigăt al deznădejdii creatoare, de negăsit în literatura noastră actuală.” Menționez, deși am mai făcut-o, că romanul ”De ce fierbe copilul în mămăligă” este recomandat de Filme-carti.ro și are și o recenzie la noi pe blog, aici.
În final, un articol interesant de Tatiana Segal despre ”Anul Mo Yan”, care tocmai se încheie. Pe lângă analiza cărții ”Obosit de viață, obosit de moarte”, una dintre puținele traduceri românești din opera laureatului Nobel, una dintre problemele atacate se situează sub următoarea întrebare: ”De ce s-a tradus atât de puțin din opera lui Mo Yan? Printre răspunsuri: faptul că, în general, nu se mai citește carte, modalitatea în care este percepută în România literatura chineză contemporană sau dimensiunea impresionantă a scrierilor în proză din literatura chineză. În final, principalul motiv: ”După opinia noastră, motivul principal al numărului redus de traduceri din chineză rezidă tocmai în dificultățile pe care transpunerea în orice limbă europeană, nu numai în română, le prezintă.”
–”Actualitatea literară”, nr. 34/august-septembrie 2013. Am primit de la Lugoj ultimul număr al revistei literare ”Actualitatea literară”. Din păcate, prea puțin articole de menționat. Editorialul lui Nicolae Silade ne vorbește despre ”Lumea reală și oglindirea ei în lumea virtuală”: ”E adevărat că internetul are un mare impact, dar nu ne interesează mulțimea lui de utilizatori care nu gândesc și nu spun nimic. Ne interesează o persoană, un grup care ne înțelege și în care ne regăsim. Iar cu acea persoană, cu acel grup putem comunica în timp real tocmai datorită internetului. E un mare pas înainte și nu înțeleg de ce unii ”oameni de cultură” se plâng de impactul său negativ asupra culturii. Lumea reală și adevăratele ei valori pot fi la fel de bine (sau și mai bine) oglindite pe internet cum au fost oglindite odinioară pe tăblițele de lut sau pe hârtie.”
În al doilea rând, mi-a plăcut proza scurtă a Andreei Pîrșu, ”Felinele aterizează întotdeauna în picioare”, interesant de reală, amuzantă și actuală. De citit fără prejudecăți, desigur, literatura română e mai bună decât se crede!
(Jovi)
-Greii culturii romane au fost miscati de eforturile Biancai Burta Cernat din Observator Cultural de a minimaliza anticomunismul in cel putin trei episoade. Nicolae Manolescu, cu toate functiile sale acumulate de-a lungul timpului si alte pacate, reale sau imaginare (in continuare nu-mi explic cum a putut sa-i interzica Rodicai Zafiu sa publice in Romania literara articolul de analiza a plagiatului lui Victor Ponta care a si determinat-o pe reputata lingvista sa plece la Dilema Veche): ”E complet ilogic să afirmi că „dispreţul nostru faţă de ceea ce s-a clădit în vremurile de tristă amintire“ nu e „legitim“, fiindcă, vezi bine, circulăm astăzi pe aceleaşi şosele proaste ca înainte de 1989, pe care n-am fi făcut decât „să le cârpim periodic“. Lasă că e exagerată remarca (uită-te în jur, fetiţo, şi spune-ne, cu mâna pe inimă, dacă multe lucruri mai seamănă cu cele de dinainte de 1989!), dar, şi dacă ar fi adevărat că nu se face tot ce ar trebui să se facă, asta ar absolvi oare comunismul de dezastrul material în care a lăsat ţara?
A doua observaţie este că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut atât o cauză de natură economică şi socială, constând în acel „preţ“ prea mare de care vorbeam, cu alte cuvinte, în ineficacitatea lor, cât şi o cauză morală, mai exact, ideologică, aceea care constituie temeiul atitudinii anticomuniste pe care autoarea articolului o consideră terorism intelectual. „Să fie îndreptăţit dispreţul nostru faţă de şcoala românească de dinainte de 1989, când tentativele reformiste de după n-au reuşit decât să ducă această instituţie în faliment?“, se întreabă retoric Bianca Burţa-Cernat. Una e una, alta e alta. Nu e nicio legătură între cauzele dificultăţilor şcolii în trecut şi astăzi. Amestecul nu slujeşte la nimic. Autoarea nefericitei comparaţii ar trebui să ştie că tocmai Ideal pe care îl vedem realizat astăzi, deşi ieri îl credeam utopic.
Consideraţiile ideologice ale Biancăi Burţa-Cernat n-ar trebui luate în serios, dacă n-ar ridica o problemă serioasă: ce determină o parte a generaţiei tinere actuale să considere anticomunismul o probă de „discurs propagandistic având ca refren un enunţ deconcertant de simplu (sic!) – comunismul este rău – ca morală a fabulei“? Şi de ce atât de repede după colapsul regimului şi înaintea unui examen temeinic sau măcar a colectării tuturor mărturiilor?” ate în serios, dacă n-ar ridica o problemă serioasă: ce determină o parte a generaţiei tinere actuale să considere anticomunismul o probă de „discurs propagandistic având ca refren un enunţ deconcertant de simplu (sic!) – comunismul este rău – ca morală a fabulei“? Şi de ce atât de repede după colapsul regimului şi înaintea unui examen temeinic sau măcar a colectării tuturor mărturiilor?”
-Andrei Plesu remarca in ziarul Adevarul, preluat si in Revista 22, editia on-line in articolul “Condamnarea `creştină` a anti-comunismului”: „Se aud adesea voci <rezonabile> care, fie dintr-un post-modern simţ al relativităţii, fie din solidaritate de grup şi de generaţie, fie din antipatie faţă de unii sau alţii dintre <corifeii> demodaţi (dar <monopolişti>!) ai anti-comunismului, fie dintr-o discretă duioşie ideologică, se străduiesc să recupereze, <la rece>, <partea bună a comunismului>.
<N-a fost chiar aşa de rău cum spun unii demagogi negativişti.> Argumentele sunt cele cunoscute din arsenalul nostalgiei amnezice: s-au făcut blocuri, metrou, fabrici, nu exista şomaj, se dădeau prin sindicat bilete de odihnă la munte şi la mare etc. Prin contrast, capitalismul e, de multe ori, mai rău: avem şomaj, şosele proaste, preţuri mari şi politicienni corupţi. Se admite că regimul comunist avea şi unele <racile>, dar se amendează concentrarea injustă asupra lor, practicată de fanaticii dreptei reacţionare, conservatoare, gata să se transforme în <terorism> intelectual.(…) Problema este că <creştinii> noii obedienţe sunt începători. Ei nu pot evita unele derapaje diletante, de care creştinii autentici sunt (în general) scutiţi. Ei nu par (încă) să înţeleagă că „a nu judeca” nu echivalează cu <a ierta>, dacă cel în culpă nu cere iertare şi nu se căieşte. <A nu ţine minte răul> nu e totuna cu un soi de angelism lipsit de discernămînt. Iar a fi iubitor şi tolerant nu e acelaşi lucru cu a nu mai percepe diferenţa dintre bine şi rău, a privi virtutea şi viciul cu aceeaşi pioasă cordialitate. Iar cînd Iisus vede dinţii strălucitori ai cîinelui mort, el vrea doar să îndemne la valorificarea înţeleaptă a resurselor (ascunse) de frumuseţe existente în lumea creată şi nicidecum la apologia cadavrului canin sau a putorii lui mă amuză să observ că, fără să-şi dea seama, partizanii judecăţii <nuanţate> asupra comunismului adoptă o viziune creştină asupra răului. Nu-i pot suspecta, cînd îi citesc, de cine ştie ce slăbiciuni pentru Evanghelie. Mai curînd, dimpotrivă. Dar iată că <gîndirea pozitivă> pe care o slujesc seamănă cu preceptistica teologală. Nu ne spun textele sacre să nu judecăm pe alţii? Nu ne spun Părinţii duhovniceşti <să nu ţinem minte răul>? Nu ni se recomandă să nu ne grăbim să aruncăm, cei dintîi, piatra? Să vedem mai întîi bîrna din ochii noştri?
Constantin Noica ne-a povestit, la un moment dat, că, în preziua ieşirii din închisoare, i s-a organizat, lui şi altor <colegi>, un tur de informare propagandistică prin România <nouă>, cea a <realizărilor> populare, de natură să justifice măsurile severe luate împotriva <reacţionarilor>. <Vedeţi ce lucruri frumoase am făcut în aceşti ani?> <Într-adevăr – a răspuns (încă) deţinutul – dar eu am intrat în puşcărie întreg şi acum sunt o epavă. Pe mine şi pe toţi cei ca mine ne-aţi urîţit!> Mă impresionează nonşalanţa celor care trec cu uşurinţă peste costul <lucrurilor bune> aduse ţării de comunism. Eu sunt încă marcat de imensa urîţenie cu care s-au plătit aceste <lucruri bune>. Vorba lui Dostoievski: cît valorează un castel construit pe cadavrul unui copil? Şi, la urma urmelor, care castel?”
Pe mine mă îngrozeşte şi miopia pe care o au cei care aduc acest argument, al cantităţii materiale produsă de comunism în România de tipul drumuri, poduri, blocuri, metrou etc. Care a fost durabilitatea acestor mari înfăptuiri caci mai toate stau să cadă şi au fost făcute parca pentru a rezista 10-15 ani si nu zeci şi zeci de ani? Drumurile României din 1990 erau infernale şi o spune cineva care a avut maşină (cea a părinţilor, e drept, însă tata era un şofer redutabil, care a făcut mii de kilometri chiar şi în acele condiţii de penurie şi de alocare a unei raţii de 40 de litri de benzină pe lună pentru fiecare autovehicul- ţin minte cât de bucuros a fost când o scurtă perioadă am avut atât un Oltcit cât şi o Şkoda din 1960-65, o rablă, în definitiv insa cheia rezidă altundeva şi trebuie explicată pentru că cineva născut după 1989 habar nu are: avea dreptul la două cote de benzină, deci la 80 de litri pe lună, ceea ce era chiar o boierie) şi am mers pe aceste drumuri destul de mult şi inainte de 1989 şi imediat după. DN1 pe porţiunea Câmpina-Ploiesti avea o singură bandă pe sens, autostrada Piteşti-Bucureşti era făcută din blocuri de ciment, iar miliardele de dolari investite în Casa Poporului au fost una dintre cele mai tâmpite ide pe care le-a putut avea Conducătorul, sume uriaşe de bani înţepenite, ne-producând nimic, zero barat.
Dar industria…Dom’le ce industrie aveam! O altă himeră din care ne-am trezit în şuturi căci prea puţin din acea industrie era competitivă şi a rezistat în condiţiile în care Statul nu a mai putut să o subvenţioneze masiv. Agricultura era literalmente la pământ, în ciuda lamentaţiilor noastre de acum, că nu reuşim să ne producem nici măcar întreaga hrană. E drept, nu ne-om fi asigurând întregul necesar alimentar care nu se compară din punct de vedere al varietăţii cu meniul comunist (nu avem cum să producem ulei de masline chiar dacă folosim ulei de măslinei) stabilit de celebrul doctor Mincu (s-a văzut în istorie că se poate supravieţui şi cu 500 grame de pâine şi supă tip apă chioară şi la Kolîma sau asediatul Leningrad sau Sighet dar asta nu înseamnă că ăsta ar trebui să fie idealul umanităţii) însă producem alte lucruri/obiecte, oferim alte servicii, le vindem iar cu banii obţinuţi echilibram neajunsurile unei agriculturi care mai are un lung drum de parcurs până la a putea hrăni 80 de milioane de oameni dar care oricum am lua-o, este pe drumul cel bun.
Ce blocuri! Nu o să puteţi voi zugrăvi câte blocuri a ridicat tata!-parcă ar fi spus Nicu Ceausescu zis şi dofinu. Cum arata astăzi aceste blocuri? Insule cenuşii care au transformat oraşele noastre în ghetouri sovietice de ţi-e ruşine să aduci un occidental în ele. Cat de durabile sunt ele? Mă tem că vom afla cu groază la următorul cutremur mai mare căci foarte multe (nu toate) au fost făcute în bătaie de joc. Ştim bine cum se economsea-fura totul. Lăsăm la o parte suprafaţa insuficientă a apartamentelor comuniste- de aceea toţi posesorii de apartamente au facut tot posibilul să se extindă, ba dărâmand o debara, ba închizându-si balconul, fiecare altfel de aceea privelistea de ansambul a acestor blocuri este a unui haos sublim. Să continuăm cu Canalul Dunăre-Marea Neagră unde au murit mii şi mii de oameni? Centrala nucleară de la Cernavoda care nici macar nu a fost data in functiune sub regimul Ceausescu ci în 1996? Care sunt marile succese în domeniul infrastructurii sau industriei care au fost sustenabile, durabile si care nu au ucis oameni? Pot fi numărate pe degetele a două mâini. Să nu mai întreţinem aceste iluzii prosteşti. O Românie regală-asta în cazul fericit că România nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovetică, ar fi realizat mult mai multe, la costuri umane insignifiante.
-Recomand cu multa caldura excelentul portal european www.presseurop.eu, care, asemenea revistei franceze Le Courrier International, preia articole din presa europeana avand insa posibilitatea tehnica de a le traduce in diverse limbi (engleza, franceza, germana, portugheza, spaniola, italiana, ceha, olandeza) printre ele numarandu-se si limba romana. Te poti si abona la acest portal urmand sa primesti articolele in limba pe care ai ales-o (in cazul meu, in limba franceza). Afla de exemplu de aparitia unui articol in El Pasi din Madrid in care autorul ne indeamna sa votam pentru poporul european. Spicuim: „pentru a recupera degradata suveranitate populară este necesară integrarea politică a UE, creând în mod artificial un nou demos.”Si din Polinia vestile demografice sunt triste si pun pe ganduri „Polonia: Cum să regăseşti o nouă tinereţe ?” Reluam cateva paragrafe mai interesante din articolul scris de Bartłomiej Niedziński „ Cum va arăta Polonia în câteva zeci de ani? Probabil ca o ţară a cărei economie va avea mai puţină pondere în politica europeană, unde va fi mai uşor de să întâlneşti pensionari stând pe bănci decât copii zburdând.
Anul acesta va fi probabil cel al unui trist record al creşterii demografice în Polonia. Conform datelor Oficiului Central de Statistică (GUS), ţara a înregistrat, în primele şase luni ale anului 2013, 183 000 de naşteri faţă de 202 000 de decese. Dacă această tendinţă continuă, populaţia poloneză va scădea anul acesta cu aproape 40 000 de oameni, echivalentul unui oraş ca Sopot.
Desigur, nu este prima oară când creşterea demografică se dovedeşte a fi negativă, s-a mai întâmplat şi în anii 2002-2005. Dar astăzi situaţia este deosebit de îngrijorătoare. Până atunci, cea mai mare scădere după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost înregistrată în 2003, când populaţia a scăzut cu 14 000 de persoane.
Creşterea populaţiei de 1500 de persoane, înregistrată anul trecut, probabil nu se va mai repeta în următorii ani, sau chiar în următorii zeci de ani. Potrivit previziunilor GUS, diferenţa dintre decese şi naşteri va ajunge la 110 000 în 2025, şi la 178 000 în 2035. În total, până în 2035, populaţia ţării noastre va scădea cu 2.5 milioane de euro, echivalentul dispariţiei de pe hartă a, de exemplu, regiunii Łódź.” Vom fi din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai bătrâni. Deja oamenii de peste treizeci de ani reprezintă cel mai mare grup de vârstă din ţară, în timp ce cei între 50 şi 60 de ani sunt mai numeroşi decât copiii cu vârsta sub 10 ani. La sfârşitul deceniului viitor, societatea va fi dominată de grupa de vârstă 40-50 de ani şi cei de peste şaptezeci de ani vor fi mai numeroşi decât adolescenţii. În 2035, o femeie din doi va avea peste 50 de ani, şi un bărbat din doi peste 46 ani.
Deşi numărul de persoane din populaţia aptă de muncă, fie între 18-59 ani pentru femei şi 18-64 de ani pentru bărbaţi, ar trebui să rămână la acelaşi nivel în următorii ani, viitorul nu este deloc strălucitor. Într-adevăr, procentul de persoane care nu au intrat încă pe piaţa muncii scade treptat, în timp ce numărul celor care au ieşit de pe piaţa muncii creşte, ceea ce pe pe termen lung va prezenta cel puţin două probleme, lipsa de mână de lucru şi greutatea de a menţine sistemul de pensii. Îmbătrânirea populaţiei va impune mai multe schimbări în organizarea societăţii noastre. Va fi nevoie de mai puţine grădiniţe şi şcoli primare, şi de mai multe dispensare şi spitale, unde specialitatea de viitor va fi nu pediatria, ci geriatria.”
Si noi care credeam ca doar statul roman este inamicul copiilor fiind, dintr-o anumita perspectiva directa, sinucigas…pentru ca mai degraba incurajeaza mortalitatea, ignorand natalitatea.
(Codruț)
Contributori: Codruț, Jovi.
Precizări:
1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil 
2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
