În această săptămână, am citit revistele Observator cultural, Cultura, Suplimentul de cultură.
–”Observator cultural”, nr. 495 (753)/18 decembrie 2014 – 7 ianuarie 2015. O carte care se anunță interesantă inclusiv pentru mine este ”O istorie literară a vinului în România”, de Răzvan Voncu. Despre ea a scris Alexandru Dumitriu: ”Peisajul literaturii române contemporane mă îndeamnă, în ultima vreme, să ader din ce în ce mai ferm la o ierarhizare consecvent exprimată de Paul Cernat. Şi eu înclin să cred că bestof-ul acestei literaturi îl alcătuiesc, cel puţin momentan, critica şi istoria literară. Printre argumentele – nu infailibile, dar în mod cert legitime – ale prozelitismului meu se numără, cu prioritate, şi cartea O istorie literară a vinului în România, apărută la finele anului trecut, despre care îmi propusesem să scriu mai de mult. Nu mi-aş fi permis ocolirea acestei lucrări. În primul rînd, pentru că, dincolo de insolitul atît de antrenant al tematicii propriu- zise, Răzvan Voncu reliefează, cu pasiune şi inteligenţă, caracterul foarte permeabil al literaturii; practic, autorul studiului dovedeşte că literatura nu e deloc un teritoriu dogmatic, anchilozat în repere imuabile, ci îşi are o tectonică spectaculară, latentă, care, cercetată laborios, poate oferi revelaţii luxuriante. Asta a făcut Răzvan Voncu în cartea sa.”
–”Cultura”, nr. 47 (498)/18 decembrie 2014. Mă simt apropiat de Grecia, am fost mereu, dar de doi ani, de când anual vizitez o insulă a ei, sunt și mai entuziasmat. De aceea, am urmărit atent efectele crizei economice din această țară, de aceea am citit mereu cu atenție articolele Monicăi Săvulescu Voudouri. Articolul Gabrielei Dăianu despre cartea celei menționate anterior, ”Vă scriu din Atena, în anii crizei”, l-am citit cu plăcere, normal: ”Cuvântul „anapoda“, citit de greci literal, „cu picioarele în sus“, este definitoriu pentru a descrie situaţia poporului grec în cei mai duri ani ai recesiunii. Închiderea micilor prăvălii şi a tavernelor, precum şi deprinderea mâncatului în singurătate, în incinta casei („n-am ajuns eu încă aşa de rău încât să mănânc singur“ – îi spunea un vecin autoarei înainte de instaurarea crizei) sunt primele semne ale scăderii financiare. Treptat, se ajunge la inechitate socială, iar criza economică devine o maladie, un spectru ameninţător.”
Am mai recomandat cartea lui Pavel Basinski, ”Lev Tolstoi. Fuga din rai”, aici. De data aceasta, despre carte scrie Constantin Coroiu: ”După lungul şi captivantul excurs, desfăşurat pe mai multe planuri narative, privind viaţa, opera şi epoca lui Tolstoi, întreprins cu scopul declarat de a pătrunde misterul fugii marelui scriitor din „raiul“ de la Iasnaia Poliana, Pavel Basinski se vede nevoit să-şi încheie aventura pe cât de fascinantă pe atât de dificilă cu ceea ce numeşte „definiţia atotcuprinzătoare“ a Sofiei Andreevna: „Ce s-a întâmplat este de neînţeles şi va fi pentru totdeauna de nepătruns“. Prin urmare, povestea fugii lui Tolstoi nu se va sfârşi niciodată. În definitiv, important nu e atât să ne explicăm ce s-a întâmplat, ci că ea, fuga lui Tolstoi, a devenit de mult un mit. Un mit pe care orice repovestire de anvergura celei a lui Pavel Basinski nu face decât să-l reîntemeieze.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 465/20-26 decembrie 2014. Numărul de final de an din Suplimentul de cultură de la Iași este dedicat celor 25 de ani de la Revoluție, cu articole ale editorilor permanenți, dar și ale unor invitați speciali. Semnalez câteva rânduri din câteva articole care mi-au plăcut. Primele, din ”Peste noapte”, de Florin Lăzărescu: ”Pentru noi, cei care au vazut vremurile de dinainte de ’89, polemica „comunism vs. capitalism“ poate fi redusa plastic la „zoo vs. jungla“. Cine e nascut si traieste la zoo habar n-are cum e in jungla. Si invers. Insa cine-a primit ceva vreme mancare cu portia in cusca, odata eliberat in jungla, trebuie sa se hotarasca: fie se bucura de libertatea de-a alege ce, cand si cum mananca (chiar cu riscul de a muri de foame, sub cerul liber), fie plange intruna dupa portia mizera pe care o primea fara bataie de cap, la adapostul gratiilor. Eu unul, dupa cinspe ani de trai la zoo si douazeci si cinci in jungla, stiu sigur un lucru: desi nu-i cel mai grozav loc de pe pamant, prefer, de departe, fara nici o ezitare, jungla.”
George Onofrei crede că și următorii 25 de ani o să fie frumoși: ”In general, as putea folosi cam doua repere pentru a ma descurca in „hatisul“ ultimelor doua decenii si jumatate: tehnologia si politica. In vreme ce prima a cunoscut un progres care a facut inutile inventiile-emblema patrunse la noi imediat dupa 1990 (cum ar fi walkman-ul), a doua ne tine in continuare in acelasi loc, ba chiar mai si „chibitam“ pe margine, cu tot cu semintele accesorizate. Am dat Liga lui Mitica pe Liga lui Mititica. Nu ar trebui sa se mire nimeni asadar daca peste niste sute de ani exemplul de reforma romaneasca nu va mai fi teapa lui Vlad, ci procurorul Codrutei. There Will Be Blood.”
Sunt de acord cu părerea lui Andrei Cornea, dacă facem un calcul cu bune și rele, vom constata că se putea și mai bine, dar am avut totuși noroc: ”Si iata-ne azi, suntem „in Europa“ de sapte ani; am intrat noi la coada-cozilor, stam in continuare pe bancile din spate, dar, orice s-ar zice, suntem inauntru, nu in afara. Si intentionam sa ramanem. …Am vazut si am trait multe in acest sfert de secol. Prin noi, cu noi si pentru noi s-a plamadit libertatea. Plamada a fost adesea cam uscata, rau amestecata, inegal framantata, brutarii nepriceputi sau nevrednici, dar a fost pana la urma plamada libertatii. Asadar, punand totul cap la cap si tragand linie: eu zic ca am avut noroc!”
–”Cultura”, nr. 46 (497)/11 decembrie 2014. Un articol plin de informații utile și inedite scrie Dan Berindei despre ”europeanul” Dimitrie Cantemir: ”Cel dintâi dascăl al lui Dimitrie a fost Ieremia Cacavelas, grec cu studii la Leipzig şi la Viena, care, într-o introducere consacrată în 1686 asediului Vienei din 1683, scrisese despre „tirania cea câinească şi cea diabolică“ a Porţii otomane, rezumând de fapt sentimentele tuturor creştinilor răsăriteni. Tânărul principe şi-a însuşit o educaţie umanistă aleasă, fiind atras iniţial mai ales de filosofie, dar având o nesfârşită curiozitate pentru multe domenii, inclusiv pentru însuşirea limbilor străine. Era un om modern şi totodată cu un interes deosebit pentru problemele culturale care frământau cărturarii epocii din zona continentului, unde, practic, accesul îi era interzis. Şi-a desăvârşit pregătirea la Constantinopol, atât la Marea Şcoală Patriarhală „în limba greacă cea mai curată“, dar şi cu înalţi clerici, precum Hrisant Notara şi Meletie de Arta – „bărbat foarte priceput în toate ştiinţele“, cum, pe acesta din urmă, îl caracteriza principele.”
Parcă am devenit obsedat de articolele despre cartea lui Pavel Basinski, ”Lev Tolstoi. Fuga din rai”, una dintre cărțile obligatoriu de citit în 2015. Un nou articol savurat, semnat de Constantin Coroiu: ”Toate fugile lui, căci dacă ar fi să o credem pe sora sa, Maria Nikolaevna, suferea de „sindromul fugarului“, avuseseră până acum o singură ţintă: Iasnaia Poliana. „De fiecare dată, rememorează Basinski, va fugi precipitat la Iasnaia Poliana, nerăbdător ca un copil, lăsând baltă totul: universitate, armată, viaţă mondenă, cercuri literare (inclusiv cel de la revista Sovremennik, condusă de Nekrasov – nota mea) şi chiar propria familie cu mulţi copii, atunci când aceasta se va muta la Moscova“. Ultima fugă va fi însă în sens contrar. „Deocamdată (e vorba de noaptea plecării – nota mea) dormeau liniştiţi jandarmii, jurnaliştii, guvernatorii, preoţii… Deocamdată Tolstoi nu putea să-şi imagineze câţi oameni aveau să devină, cu sau fără voia lor, părtaşi la fuga lui, mergând până la miniştri, la cele mai înalte feţe bisericeşti, la Stolîpin şi Nicolae al II-lea“. Se confirmă însă repede judecata fiului său Andrei: „… e o naivitate să credem că Lev Tolstoi se poate ascunde undeva“. ”
–”Cultura”, nr. 42 (493)/13 noiembrie 2014. Citesc și acum cu indignare ceea ce s-a petrecut pe 2 noiembrie 2014, la primul tur al alegerilor prezidențiale. Maria Ioana Pastramă a scris un articol despre chinurile îndurate pentru a vota la Viena: ”La ora 20.30 eram în faţa uşii. Puteam atinge geamul. Vedeam de cealaltă parte funcţionarii bând cafele şi făcându-şi treaba plictisiţi, fără grabă, de parcă la uşa lor bătea un curent neplăcut, care te mai „trage“ pe la şale, dar împotriva căruia nu prea ai ce să faci – şi, în plus, îţi e oricum lene să te mişti să-ţi pui brâul. Unul dintre ei, tânăr, îmbrăcat într-un pulover verde deschis, a ieşit în capul scărilor cu mâinile în şold şi cu o privire satisfăcută şi batjocoritoare: „Băi! Voi aţi votat? Hăhăhă“ A mai stat acolo câteva secunde, uitându-se la lumea de „jos“, şi când au început huiduielile a intrat înapoi în camera caldă şi protectoare.”
Cum a fost la premiera capodoperei lui I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută? Ei bine, despre asta scrie Constantin Coroiu, preluând informații din presa vremii, dar și din eseuri și biografii, făcând și cuvenita paralelă cu contemporaneitatea: ”Dumitru Radu Popescu scrie: „Tache, Mache, Rică Venturiano, conul Leonida au ieşit din cărţi şi din piese şi au păşit cu vigoare în viaţa noastră cea de toate zilele adaptându-se din mers la noile sugiucuri şi schimbând trăsura cu elicopterul… Matusalemici, ei sunt morţii noştri vii, plini de elanuri tinereşti! În comediile lui Caragiale, fireşte, nu moare nimeni, fiindcă nimeni nu se bate pentru vreo idee… Toţi se bat doar pentru interesele ţărişoarei noastre dragi – dragii de ei! Prefecţi, poliţai, caţavenci, farfurizi, trahanachi, agamitzi, ei trăiesc mereu fericiţi, într-un climat electoral beat de eternitate, ei nu mor, ei nu pot muri, ei îmbătrînesc mereu, ei sunt morţii noştri vii, eterni, ei sînt doar din ce în ce mai ramoliţi şi mai vicleni, şi tot mai puternici, căci nu uită să adune scrisorele pierdute, dosărele găsite, fişe economice, pentru orice eventualitate – ca să le dea: pac! la jurnal! – ei sunt dinastiile noastre nobiliare, dinastia Farfuridi, dinastia Brânzovenescu, dinastia Dandanache, ei sunt nemurirea noastră cea de toate zilele – dragii de ei!…“.
Despre Riduri, de Mihail Vakulovski, a scris pe blogul nostru Dan Gulea și semnalez acum recenzia apărută în Cultura, semnată de Ștefan Baghiu: ”Programul cărţii vine cu două tăişuri: pe de-o parte poemele de atmosferă familială ies în evidenţă valoric datorită contrastului cu ciornele (în acelaşi regim al biografismului punk), pe de altă parte, aspectul inegal al volumului costă la lectură. Însă, din moment ce Vakulovski îşi propune să fie şi cu acest volum cu un pas în urma proiectelor poetice (sub tutela underground şi noir a eului – „sunt vocalistul trupei punk“ –, poezia devine o convenţie a nealinierii la discurs), marele pericol rămâne doar că, asemenea zapării de timeline, momentele importante pot trece neobservate de unii cititori, iar cartea poate fi lăsată în urmă de propriul teribilism textual. La fel cum alte cărţi pe aceeaşi temă pot avea întâietate fără ca drama să fie la fel de bine impusă de (şi prin) text.”
Un film interesant, despre viața și opera pictorului Francis Bacon, ne recomandă Ion Crețu. E vorba de ”Love is the Devil. A study for the Portrait of Francis Bacon”: ”Pe calea cinematografului m-am întâlnit prima oară cu Francis Bacon şi cu creaţia lui controversată. Asta înainte de a-mi comanda studiul monografic bogat ilustrat This is Bacon datorat lui Kitty Hauser, Laurence King Publishing, 2014. Prilejul mi s-a oferit prin intermediul peliculei Love is the Devil. A Study for the Portrait of Francis Bacon (1998), în interpretarea lui Derek Jacobi, Daniel Craig… Filmul a fost centrat mai ales asupra poveştii de dragoste trăită de pictor cu un hoţ mărunt, intrat în viaţa lui în mod absolut accidental. Mai interesant decât acest aspect – homosexualitatea a fost decriminalizată, în Anglia, încă din 1967, în vreme ce la noi se discută şi azi despre homofilie doar pe la colţuri şi în şoaptă –, mi-au părut unele coincidenţe.”
–”Cultura”, nr. 45 (496)/4 decembrie 2014. Este România o țară a cărții? Putem să spunem și asta, iar câteva argumente găsim în articolul semnat de Ionuț Vulpescu: ”Editurile, în schimb, au rezistat şi/ ori s-au reinventat. „Litera“, „Humanitas“, „Polirom“, „Rao“, „Nemira“, „Paralela 45“, „Curtea Veche“ s-au întărit şi şi-au diversificat oferta. Toate au intrat, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi pe piaţa cărţilor digitale, fără să renunţe însă la tiparul pe hârtie, unde au atins performanţe grafice remarcabile, perfect comparabile cu cele ale editorilor occidentali. Edituri de nişă, cel puţin teoretic, cum sunt Tracus Arte sau Eikon (care nu publică deloc carte comercială şi acordă un interes aparte literaturii române actuale), au devenit prezenţe incontestabile pe piaţă: chiar dacă nu fac neapărat mari profituri, publică un număr impresionant de titluri şi sunt o prezenţă inconturnabilă la toate târgurile de carte. Aş adăuga, nu din motive sentimentale, ci pentru că participă la aceeaşi piaţă de carte românească, două edituri din Chişinău, Cartier şi ARC, care pe anumite segmente de carte de calitate reuşesc să concureze marile edituri din România.”
