În această săptămână, am citit revistele Observator cultural, Cultura.
–”Observator cultural”, nr. 482 (740)/18-24 septembrie 2014. Mirel Horodi face câteva însemnări pe marginea volumului ”Capcanele istoriei”, semnat de Lucian Boia, într-un articol intitulat ”Evrei și antisemiți în elita intelectuală românească între 1930-1950”: ”În ce-i priveşte pe evrei, notează autorul, „este de de constatat, şi în cazul lor, dubla politică a regimului Antonescu. În timp ce evreii din Basarabia și Bucovina sînt deportaţi în Transnistria, unde foarte mulţi îşi vor afla sfîrşitul […], în restul ţării li se permite supravieţuirea, chiar şi în plan cultural…“. La această afirmaţie ar fi de adăugat că nici în restul ţării supravieţuirea evreilor nu era garantată. Ar fi de amintit Pogromul de la Iaşi, deportarea în Transnistria a evreilor din Bucovina de Sud şi judeţul Dorohoi, care nu fuseseră sub regim sovietic, condiţiile inumane din lagărele de muncă obligatorie etc. În domeniul învăţămîntului, pe lîngă Colegiul Onescu, trebuie amintită Școala Tehnică, înfiinţată de inginerul electrician Martin Bercovici (academician din martie 1963), care a pregătit tineri evrei la nivelul Politehnicii (Școala Bercovici a fost denumită, ulterior, „Politehnica din curtea Templului“). În anul 1941, a apărut Istoria literaturii române de G. Călinescu. Criticul reuşeşte cu această lucrare performanţa de a fi considerat concomitent filosemit, deoarece îi include pe scriitorii evrei, şi antisemit, deoarece practică o interpretare rasială, prin sublinierea repetată a „inaderenţei evreilor la spiritul românesc“. ”
Cum vi se pare că sună o carte numită ”Harem. Lumea din spatele vălului”? Despre această carte, scrisă de Alev Lytle Croutier, publicată de Editura Corint, scrie Cristina Manole: ”Este un studiu istoric şi bine documentat pe subiectul ales, dar şi împănat cu mărturii şi amintiri legate de familia autoarei şi de lumea din care provine. Istorii de gen, dar şi erudite comentarii de – spre ce a însemnat viaţa de zi cu zi în instituţia numită harem, costume şi găteli, baia turcească (hamam), prezenţa eunucilor, mîncarea servită odaliscelor de tot felul – o pagină despre şerbeturi (şorbet) şi alte bunătăţi. Media de vîrstă în harem, 17 ani, wow! Întîlnirea Occidentului cu Orientul nu se încheie cu interzicerea oficială a haremului, dispariţia Imperiului Otoman şi modernizarea Turciei cu noile ei instituţii. Visul oriental şi orientalismul care supravieţuiesc sub diferite forme – film, plastică sau literatură – sînt şi ele abordate în comentarii dintre cele mai bine prinse în păienjenişul ce acoperă ficţiunea şi visul cu o realitate mult mai pedestră. O cronologie a sultanilor şi a sultanelor, precum şi o bibliografie bogată ce acoperă un subiect nu des freventat dau culoare şi parfum unei cărţi care chiar mi-a satisfăcut o curiozitate. ”
–”Cultura”, nr. 30-31 (481-482)/21 august 2014. O piesă de teatru într-un decor neconvențional poate fi o experiență încântătoare. Despre un astfel de eveniment, povestește Cristina Rusiecki: ”La intrare, înainte de a urca pe o scară obişnuită, celor douăzeci de spectatori li se dau mici lanterne, cu tot cu încurajarea de a le folosi. Ajung în sală şi iau loc pe nişte obiecte rotative, în formă de buturugă. În spate, într-un soi de paturi-cuşcă, personajele icnesc, vorbesc, oftează. În faţă, tolăniţi pe nişte scânduri, nişte bărbaţi se ciondănesc. În spate, lungită, o muribundă tuşeşte până la sufocare. Din cealaltă parte se aude zgomotul enervant al unui bărbat care dă la rindea. În jur, spaţiul e literalmente sufocat de bulendre vechi, aruncate cu furca, una peste alta, într-o crâncenă devălmăşie. Mai pe la margine, stau cu ghiotura rufele atârnate pe frângii, ca în casele celor mai nevoiaşi. Lumina obscură vine de la câte un bec ascuns pe ici, pe colo. Nu e greu de ghicit, de la primele replici, despre ce spectacol e vorba: Azilul de noapte de Maxim Gorki.”
Frumoasă lecție de antropologie ne oferă Raluca Penu Tomescu în articolul său despre Nana Valeria și viața de ”fetelușcă”: ”Nana şi fraţii dumneaei dormeau vara în fânul din pod şi iarna în aceeaşi odaie cu părinţii şi cu mama-bătrână – pe jos: se adunau ca purceii pe un strujac (saltea) de paie. Erau norocoşi – în alte familii copiii dormeau fără strujac: fie direct pe jos, fie ghemuiţi cu toţii pe câte o laiţă (laviţă) îngustă. Mocanii (ca românii din Maramureş şi de prin alte părţi) îşi ţineau cele mai frumoase covoare şi chindiéie (ştergare) într-o casă (odaie) pe care n-o locuiau, chiar dacă pentru asta trebuia să doarmă mai multe generaţii laolaltă; excepţie făceau situaţiile în care trăiau sub acelaşi acoperiş două sau mai multe gazde (capi de familie).”
