În această săptămână, am citit revistele Suplimentul de cultură, România literară.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 498/17-23 octombrie 2015. Andrei Crăciun scrie în rubrica sa, ”Culegătorul de harfe”, despre John Steinbeck: ”Multe sunt motivele pentru care am fost cucerit de John Steinbeck. El a fost un om de stanga, in cel mai autentic inteles, cel umanist, el a fost un om de stanga fara sa se prabuseasca in politica si fanatism, el a stiut sa inregistreze suferintele celor multi, el a stiut sa vada si nu s-a temut de puterea adevarului. M-a cucerit cu frazele sale atat de simple incat iti lasa permanent iluzia ca si tu le-ai fi putut scrie. E doar o iluzie. Si mai e ceva: fabuloasele sale reportaje. John Steinbeck a stiut sa respecte faptele, deci jurnalismul pur. Jurnalele sale de calatorie sunt capodopere cu nimic mai prejos de La rasarit de Eden, sau Fructele maniei, sau Iarna vrajbei noastre, sau Cartierul Tortilla, sau Soareci si oameni. Calatorii cu Charley, in care John Steinbeck descopera si ne lasa pentru totdeauna America anilor ’60, este cea mai frumoasa carte de genul ei din cata istorie a literaturii am ajuns sa cunosc.”
–”România literară”, nr. 46/6 noiembrie 2015. Despre românizarea României, o selecție din Lucian Boia la cronicarul de la Ochiul Magic: ”Lucian Boia ne reaminteşte, dacă uitasem cumva: „Caragiale, bunăoară, nu are nicio picătură de sînge românesc. Nici mama, nici tata nu îi sînt români. Asta nu înseamnă că nu e român, în sens cultural, naţional. Dar românii, multă vreme, au avut, şi încă mai au destui, concepţia aceasta etnicistă: eşti român dacă ai sînge curat românesc, 50% dac + 50% roman, poate să fi fost şi ortodox… Caragiale încă o dată, bineînţeles că e român, dar nici mama lui şi nici tatăl lui nu sînt români. Iar în ceea ce priveşte aristocraţia românească , lucruri de acest fel sînt cum nu se poate mai evidente: a fost un amestec, aproape la egalitate, între greci şi români.”
Mai știți ceva despre Moldova, Crimeea sau Ucraina, cu evenimentele astea care vin și trec peste noi? Mai nimic, nu-i așa? De aceeași părere, este și Mircea Mihăieș în ”Pagina de știri externe”: ”Aţi mai citit / văzut vreo informaţie documentată despre ce se întâmplă în Ucraina? Pun pariu că dacă vreţi să aflaţi de la prieteni ce mai e cu Crimeea veţi fi întâmpinaţi cu ridicări din umeri. Cunoaşteţi personal pe cineva capabil să vă descrie scena publică şi politică din Moldova? Declarativ şi demagogic, suntem cu toţii adepţii unirii. Dar cu cine ne unim, în fapt? Cât de reale şi solide sunt legăturile dintre noi? Ce ştim despre politicienii şi despre elita intelectuală din Republica Moldova? Dar despre cea rusească? Ce poziţii au rusofonii în privinţa aderării la Uniunea Europeană? Ce crede moldoveanul de rând despre unire? ”
–”România literară”, nr. 47-48/13 noiembrie 2015. Articolul lui Horia Gârbea, ”Patronime de la Zoo și din ogradă”, mi-a adus aminte de un capitol din ”Comedii la porțile Orientului”, de Andrei Pleșu. Totuși, la fel de amuzant: ”Numele româneşti „de familie” provin adesea din porecle legate de profesia sau înfăţişarea celui de la care s-au instituit. E de aceea bizar că, la un neam de oieri, „mioritic”, numele legate de un alt animal se pare că predomină. Sînt mai mulţi Văcari, Văcăroi, Văcăraşi, Boureni, Bouri, Bivolari şi chiar Văcăreşti (cu urmaşii lor primitori de moştenire) decît alde Ciobanu, Păcuraru, Oieru sau direct Oaie (şi ai săi). În rest Căpraru, Căprescu sau, mai net, Capră ocupă doar locul trei între patronimele de inspiraţie zootehnică. Unele animale domestice sînt ocolite de-a binelea, desigur pentru defectele lor. Dacă a fost cineva poreclit astfel, a evitat să-şi legalizeze situaţia. Pe Porcescu, Purcaru, Purcăroiu îi numeri pe degete, iar un eventual Măgărescu e absent din listă.”
–”România literară”, nr. 49/20 noiembrie 2015. Despre vechi vs nou, găsim un articol care se încheie cu o mare întrebare despre evoluția consumerismului, semnat de către Mircea Mihăieș: ”Cam în aceeaşi vară toridă washingtoniană când am primit vesta Gap, mă aflam într-o librărie din Georgetown. Baletam împleticit, uluit, copleşit, aproape tremurând de emoţie, printre rafturile de cărţi şi mesele pe care erau depozitate mii şi mii de CD-uri (tocmai începuseră să cucerească piaţa). Fără să-mi dau seama, aproape m-am izbit de un faimos intelectual american, pe care-l cunoscusem de curând. Mi-am arătat încântarea faţă de paradisul în care nimerisem. Mi-a spus că el locuieşte „cu un etaj mai sus de paradis”, în chiar casa la al cărei parter se afla fascinanta librărie cu program non-stop. „Da, e minunat”, mi-a spus. „Dar şi trist. Cobor treptele şi pot găsi orice CD, orice concert, în orice interpretare, şi la unu sau două noaptea. Asta însă nu compensează pierderea esenţială: şi anume, tensiunea şi plăcerea aşteptării. Faptul că-ţi poţi satisface oricând orice dorinţă, nu e un lucru bun. O să vezi, cărţile şi CD-urile au să fie în curând accesibile şi în ţara ta. Şi-o să te bucuri nestingherit de ele. Dar n-ai să fii mai fericit. Fericit ai fost atunci când ai aşteptat. Şi când, poate, nici n-ai primit ceea ce-ţi doreai.”
–”România literară”, nr. 50/27 noiembrie 2015. Chiar dacă nu sunt mereu de acord cu Nicolae Manolescu (ba pot să spun aproape niciodată), sunt unele articole care surprind bine realitatea zilelor pe care le trăim. În editorialul din această săptămână, pune în discuție afirmațiile din ultimele luni ale reprezentanților Bisericii Ortodoxe: ”Îmi amintesc cu plăcere de orele de religie de care am avut parte în primele două clase primare, înainte de reforma din 1948. Profesorul-preot ne-a citit și ne-a îndemnat să citim noi înșine cele mai emoționante pagini din Biblie, atât din Noul, cât și din Vechiul Testament. Educația mea religioasă a început cu povești, pe cât de frumoase, pe atât de instructive. Preotul care ne stătea dinainte era un dascăl adevărat. Cei despre care am vorbit mai sus nu sunt altceva decât niște politruci. De modă nouă, desigur. Ei fac cea mai strâmtă și bigotă politică a Bisericii Ortodoxe. Care nu va crea adulți responsabili, nici credincioși adevărați, ci pelerini la moaștele Sfintei Paraschiva, convinși de capacitatea ei de a face miracole și de a-i vindeca de toate bolile lumii. Mai puțin de prostie.”
Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu va fi, în mod sigur, cartea-senzație a anului, poate și a anului viitor. Au apărut și primele recenzii, una dintre ele aparținând lui Cosmin Ciotloș: ”Cu toată infuzia realistă și cu toate exploziile onirice atât de caracteristice scrisului lui Mircea Cărtărescu, omogenitatea (mai mult: organicitatea) e trăsătura dominantă în Solenoid. Fie că povestea se concentrează asupra faunei de profesori de gimnaziu de la o școală periferică (plini, aceștia, de infatuări ridicole și cultivând un ezoterism Biedermeier), fie că alunecă înspre un conspiraționism livresc (cu accentul plasat întotdeauna pe al doilea cuvânt), fie că ochiul narativ se focalizează asupra ”vizitelor” nocturne, senzația se păstrează. ”Anomaliile” al căror inventar difuz îl face acest manuscris (suntem în cadrul convenției) cresc una din alta și se explică una pe cealaltă. Oricâtă arguție ar implica regimul analitic al cărții, romanul rămâne extrem de mobil sub raportul semnificațiilor epice.”
