În această săptămână, am citit revistele Observator cultural, Suplimentul de cultură.
–”Observator cultural”, nr. 493 (751)/4-10 decembrie 2014. Articolul lui Dirk Schumer, ”Germanii din România – minoritate cu momente tragice”, publicat în Die Welt, pe 18 noiembrie 2014, este tradus în acest număr al Observatorului cultural: ”Klaus Iohannis, noul preşedinte al României, este sas. Minorităţile germane au dat staruri de Hollywood, laureaţi Nobel şi cîntăreţi de rock. O poveste de succes. Ce au în comun marele actor care l-a jucat pe Tarzan, ultima laureată a Premiului Nobel pentru Literatură şi viitorul preşedinte român? Toţi – Johnny Weissmüller, Herta Müller şi Klaus Iohannis – provin din minoritatea germană din România. Am putea trece peste acest lucru ca fiind o coincidenţă întîmplătoare şi o curiozitate istorică, dar senzaţionala alegere a lui Iohannis în funcţia de preşedinte arată că cele două minorităţi – saşii din Transilvania şi şvabii din Banat – încă mai pot marca imaginea Germaniei în lume, deşi majoritatea covîrşitoare a celor cîndva 800.000 de germani din România a emigrat de mult în RFG.”
Despre cartea Simonei Preda, ”Patrie Română, țară de eroi!” (care mă așteaptă și pe mine într-un colț al bibliotecii), scrie Iulia Popovici: ”Iar la 25 de ani de la căderea oficială a regimurilor comuniste totalitare din Estul Europei, apariţia unei astfel de cărţi – exemplară pentru abordarea universitară a subiectelor legate de trecutul recent, nu doar pentru publicaţiile IICCMER – te face să te întrebi: dacă, la fel ca literatura generată de Holocaust, literatura despre comunism (care cuprinde toate tipurile de producţie scrisă, nu ficţiunea în sine) trece prin etape succesive, dependente de nivelul traumei personale, gestionarea emoţiei şi accesul la documente, în ce fază e această literatură acum? (De ce literatura Holocaustului şi nu cea a nazismului, în general? Pentru că anticomunismul e principial axat pe discursul victimei, iar echivalarea crimelor comunismului cu Holocaustul, cu precădere, este una dintre mizele instituţionale importante ale anticomuniştilor.)”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 463/6-12 decembrie 2014. Oltița Cîntec este critic teatral, iar cum eu nu ajung aproape niciodată la teatru, îmi e mai greu să recomand articolele ei, fără a avea habar despre ce vorbește. În această săptămână, scrie despre un spectacol de teatru realizat după prima carte publicată de către Herta Muller: ”Tinuturile joase e un volum de povestiri despre copilaria si adolescenta autoarei, proze scurte in care elemente autobiografice sunt intersectate, inevitabil, cu secvente de istorie recenta, intr-un tablou colaj de mari dimensiuni, cu realitati, personaje si relatii complicate. Aceste amintiri din copilarie vorbesc tacit despre Nitchidorf, locul obarsiilor, intr-o suita de intamplari si contexte zugravite de Herta Müller in tonuri grave, ferme, taioase. Picurand cate-un strop de umor cinic, lucid, fara concesii si nostalgii. Cu franchete, intr-un registru critic, dar si cu cate o licarire lirica razbatand din taietura adanca a cuvintelor.”
Până vom publica și noi interviul cu Cătălin Mihuleac, le citim pe cele din presa culturală. În acest număr, un interviu realizat de Florin Iorga, care îl întreabă: ”America de peste pogrom, nu este deloc lipsit de umor, desi trateaza teme serioase si foarte serioase! E o lucrare foarte temeinica, asa cum zici, dar nu fara umor. Ce s-ar putea deduce de aici?”. Răspunsul lui este: ”Inseamna ca personajele au capatat rapid destula personalitate ca sa nu mai tina cont de intentiile mele initiale. Daca o carte e bine scrisa, personajele se debaraseaza la un moment dat de autorul lor. Il inchid intr-o camera si-si vad de treburi, cum si-ar inchide elevii diriginta cea scortoasa la o petrecere de sfarsit de semestru. Presupun ca eu asta am patit, in timp ce scriam cartea. Apropo de comicul cinematografic ieftin. E bine de spus ca Suzy Bernstein, unul dintre personajele principale din America de peste pogrom, ii detesta pe Jim Carrey si pe Adam Sandler. La pachet. Ii considera un soi de „Tociu si Palade“ de intindere planetara.”
Mă amuză de fiecare dată când fanii și bloggerii cinefili sunt super-super-mega-entuziasmați 😀 atunci când apare un mini-mini-teaser trailer la unul dintre filmele favorite. Sau nu neapărat favorite, ci în principiu cele care aduc trafic. Iată însă adevărul, în articolul foarte bun intitulat ”Reclama la reclamă, capcana de click-uri a Hollywood-ului: ”Zilele acestea, pe langa noul Razboiul stelelor, am fost „tratati“ cu teasere la teaserele pentru viitorul Jurassic Park si noul Terminator. Mai mult, pana si un serial de imens succes precum Urzeala tronurilor s-a folosit de un teaser de 10 secunde pentru a promova ThreeEyedRaven.com, o pagina internet ce promite fanilor „revelatii“ despre ceea ce va urma. Aceste „reclame la reclame“ nu sunt altceva decat produsul nevoii imperioase a marketingului de a manipula online spectatorii, de a atata si a duce la paroxism orizontul de asteptari legat de un produs. Un mod de a promite foarte mult fara a oferi insa nimic (sau aproape nimic in schimb). Este, in opinia multora, echivalentul hollywoodian a ceea ce se numeste „clickbait“. „Clickbait“ este un termen peiorativ care desemneaza un anume tip de continut internet al carui unic scop este sa genereze venituri din publicitatea online in ciuda calitatii. Se bazeaza mai ales pe titluri senzationaliste (celebrele „Uluitor!“, „N-o sa-ti vina sa crezi!“ etc.) pentru a atrage utilizatorii. Ceea ce fac site-urile care promoveaza astfel de tehnici face acum si Hollywood-ul, spune „Mashable“ sau alte reviste de gen. Multi compara astfel de tehnici cu crainicii care anuntau atractiile la balciuri. „Toti iti spun: «Intra sa vezi omul cu trei picioare!». Iar tu, cand intri, dai peste un tip in carje“, spune „New York Magazine“.
