-Pe IstoriaFilmului.ro, un articol foarte interesant semnat de către Răzvan Dutchevici despre filmele muzicale ale lui Vincente Minnelli: ”Trebuie menționat că, deși, nu decidea ce subiecte să fie transformate în film, Minnelli lucra îndeaproape cu scenariștii, pentru ca ulterior să modifice anumite aspecte ale poveștii și pe platou. Arthur Freed avea mare încredere în viziunea lui și știa ce gen de povești i se potrivesc, așa că, de regulă, Minnelli ajungea să regizeze scenarii care îi conveneau, pe care le „simțea”. Prins între bucuria de a lucra la un nivel înalt, unde își permite să facă ce-și dorește și disprețul pentru sistemul ierarhic în care activa, Minnelli nu își permitea să-l dinamiteze fățiș prin arta sa, așa că a ales să-și mascheze viziunile progresiste sub forma unei arte exuberante, strident de false, dar pe placul producătorilor și al publicului, pe care s-o contamineze cu substraturi subversive ce tratează anxietatea vieții „perfecte” de familie și a rolurilor pe care trebuie să le joci în societate, fie că vrei, fie că nu. Personajele sale suferă de o melancolie soră cu alienarea, din cauză că nu se acomodează la societate, ceea ce le face să se refugieze adesea într-o lume a reveriei.”
-Prin blogosferă, continuă prezentarea filmelor de la Les Films de Cannes a Bucarest, iar noi continuăm preluarea celor mai reprezentative. Despre Arabian Nights, scrie Adriana Gionea pe PostModern.ro: ”Filmul lui Gomes poate fi considerat o înlănţuire de proze scurte în cinematogarfie. Te face să visezi la ţărmurile Portugaliei şi la acea nostalgie luminoasă, dar te şi trezeşte la realitate prin satira pişcătoare, în care începi să recunoşti dramele plaiurilor mioritice, în varianta lor melancolică, nu violent-grotescă prezentată în loc de ceaiul de la ora 5. Văzând Arabian Nights, te întrebi dacă nu cumva Şeherezada este un profet suprarealist ce a prezis eterna reîntoarcere a fiinţei umane şi a societăţii către inepuizabilele resurse de absurd şi creativitate salvatoare, dezlanţuite în momentele de criză.”
–Alex Vizitiu scrie pe blogul Film Menu despre un film japonez din 1954, ”Sanshô dayû (Sansho the Bailiff)”: ”Filmul, ca marea majoritatea celor regizate de Mizoguchi, poate fi lecturat drept o melodramă; atmosferă este întotdeauana apăsătoare, cu întâmplări sumbre, în care oameni virtuoși și buni la suflet sunt puși la încercare și forțați să-și abandonează visele sau speranțele. Dar spre deosebire de alți regizori care au lucrat în coordonatele melodramei (și au fost considerați maeștrii ai genului), Mizoguchi tempera sentimentele și trăirile puternice ce sunt deseori atribuite acestui gen. Despre specificul melodramei lui Mizoguchi, David Bordwell scrie că „[el] încerca să extragă dintr-o situație esența emoțională, un chin purificat, care se duce dincolo de simpla empatie față de suferințele personajelor”.
-Clara Burghelea scrie pe blogul său despre ultimul James Bond, Spectre, abia apărut în cinematografe: ”Daniel Craig este un Bond rafinat si zgarcit cu cuvintele. Femeile Spectre sunt diferite, total opuse si in acelasi timp asemanatoare. Monica Belluci si Lea Seydoux sunt feminitatea intruchipata, sexoase, voluptoase, frumoase prin varsta si calitatile lor. Monica Bellucci este un icon, este un brand de la care ai asteptari, dar sa nu astepti prea mult, parerea mea de femeie…barbatii probabil m-ar contrazice, de fapt…deja am fost contrazisa dar, dincolo de varsta ei, este inca o femeie frumoasa si rafinata, cu sex-appeal si capabila sa arate bine in corset, portjartier si tocuri absolut superbe. Este inca o femeie feminine si gratioasa. Este si va ramane un icon, un punct de reper al feminitatii si calitatilor pe care o femeie ar trebui sa le aiba.”
-Nu am văzut Youth/La giovinezza lui Paolo Sorrentino, dar am citit numai lucruri bune despre el (plus acea apariție sexy -ul a Mădălinei Ghenea, desigur). Iată un articol foarte bun al lui Andrei Geornoiu pe FilmSinopsis: ”Dacă vi se pare că nu vă daţi seama care este exact povestea, să ştiţi că este ceva normal. Youth nu are un fir narativ clar conturat. Ceea ce ne oferă Sorrentino aici este mai mult un fel de privire la o bucată din viaţa unor artişti. Şi, întâmplător sau nu, această bucată este una situată spre finalul vieţii celor doi. Un regizor relativ tânăr face un film bătrân (dacă ar fi să descriu una din impresiile pe care mi le-a lăsat filmul) şi îl face foarte bine. De la primul cadru, care începe cu o imagine care se roteşte pe cover-ul melodiei You’ve Got the Love al celor de la Florence + The Machine şi până la vocea fenomenală a lui Sumi Jo din final, regizorul face exact ceea ce ştie el mai bine, creează o operă de o mare frumuseţe. În toate filmele sale se observă această pronunţată atenţie pentru estetică. De la imagine şi muzică, până la personaje şi îmbrăcămintea acestora şi desigur, locul în care are loc acţiunea, toate par meticulos alese şi combinate. Pentru mine această grijă înseamnă film. Nu vreau să văd poveşti super mega realiste (vezi orice film din noul val românesc), nu vreau dialog autentic, nu vreau lipsa muzicii, nu este nevoie nici măcar de o poveste complicată sau de o acţiune bine gândită. Tot ce caut este această îmbinare desăvârşită între ceea ce văd şi ceea ce aud. Iar Sorrentino excelează la aceste capitole. Cred că doar în cazul colosalului regizor polonez Krzysztof Kieślowski am mai întâlnit atâta grijă şi bun gust în alegerea pieselor muzicale care însoţesc imaginile.”
(Jovi)
-Cosmin Tita scrie la ‘Raftul cu Idei’ despre un film de animatie japonez din 2001 – ‘Calatoria lui Chihiro’ al lui Hayao Miyazaki: ‘Filmul lui Miyazaki este circular. Intrarea si iesirea din lumea fantastica se face printr-un tunel. Ce este, insa, de remarcat, este cum decide regizorul sa arate intrarea in fantastic si parasirea acestuia. Cadrele, unghiul de filmare si pozitia personajelor sunt aproape identice. Chihiro se prinde de mama ei (si la intrare, si la iesire), iar tatal, in fata, le ghideaza. In tunelul spre iesire, mama si tatal nu-si amintesc nimic din lumea fantastica. Chihiro pare ca se intreaba daca nu cumva s-a aflat intr-un spatiu oniric, intr-un vis. Timpul ii ofera raspunsul. Iarba a crescut si pe masina s-a depus praf. Timpul fabulos, mitic (familia petrece doar cateva zile in lumea fantastica) nu este acelasi ca in lumea reala, unde pare ca au trecut zeci de zile. Privind pentru ultima data spre tunel, Chihiro se urca in masina si pleaca. Ramane, insa, o intrebare: Isi aminteste?’
-‘Spectre’, cel mai recent James Bond, regizat de Sam Mendes a fost vazut de CineAmator: ‘Cu „Writings on the Wall” al lui Sam Smith, „Spectre” are cel mai seducator intro. Poate si cel mai sugestiv. Multiple trimiteri la vechile parti, se fac flash-uri cu imagini care surprind personaje din primele parti (Vesper, Le Chiffre) fac filmul sa para omagial, iar grafica insista pe motivul unei caracatite care isi intinde tentaculele. Sam Mendes a luat o pauza de la regie dupa „Skyfall” si s-a ocupat de „Penny Dreadfull” in calitate de producator executiv, prelucrand destept serialul si premisa din spatele lui. La „Spectre” testeaza mai mult misterul si drama personajului, pe care insistase deja, pentru ca aici sa ne arate un James Bond mai putin vulnerabil, ci unul mai determinat sa rezolve misterul atacurilor asupra MI6, convins ca reteaua este mai vasta.’
-Ioana-Raluca de la EdgeAndBack.ro se ocupa de masinile din acest film: ‘DB10 e al şaselea Aston diferit care apare în seria Bond. Doar 10 astfel de maşini au fost produse, dintre care 8 au fost folosite pentru a filma câteva scene-cheie din “Spectre”, iar celelalte două pentru promovarea modelului. O singură maşină de acest fel va fi scoasă la licitaţie în scop caritabil, anul viitor. În plus, modelul e special şi pentru că producătorii i-au cerut şi părerea regizorului ultimelor două filme din seria Bond – Sam Mendes. “M-am simţit foarte implicat”, spune Mendes, care are în palmares şi un important premiu Oscar. “Nu ştiu dacă doar datorită geniului lui Aston Martin sau chiar am fost atât de implicat. Cert este că, după ce am văzut modelul iniţial, principala mea preocupare a fost să eliminăm orice detaliu inutil”.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
