-Articolul saptamanii este clar „cineretrospectiva anului 2011 by Cinesseur„, chiar daca nu este decat partea intai. Filme superbe, filme pe care acum le redescoperim sau pe care le intalnim prima data. Si o introducere pe masura: „A fost bogat şi darnic cu noi, cinefilii, anul ce, iată, a trecut (se fac patru luni de-atunci). Un an cu o sumedenie de filme aproape de perfecţiune, lucru care, alături de comoditatea mea natural dobândită, mi-a obstacolat vizibil selecţia. Dar iată că, acum, când colţul ierbii nu mai e deloc clorotic iar temperaturile ating cote văratice, ierarhia asta de la care, poate, v-aţi luat gândul, e gata. Am tot amânat-o, refăcut-o, cizelat-o etc. Mai ales etc. Buuuuuuun! E definitiv(at)ă aşadar, dar vă spun din capul locului (care nu e spart şi nici nu prezintă echimoze violacee): nu-i veţi găsi pe Almodovar sau pe Woody Allen, deşi ultimele lor isprăvi sunt mult peste penultimele (Los Abrazos Rotos, respectiv You Will Meet a Tall Dark Stranger). De Cronenberg sau van Sant nici nu poate fi vorba (lor le-am rezervat loc în altă celulă, aflată permanent în renovare).”
-Seria articolelor interesante, despre istoria cinematografiei din Romania, continua pe IstoriaFilmului.ro. De data aceasta, prima parte a unui articol despre animatia romaneasca de pana la 1989, realizat de Dinu-Ioan Nicula: „Devenită rara avis pentru împătimiții genului, animația clasică din România, așa cum s-a configurat ea până în 1989, a fost o Cenușăreasă a criticii, în toată perioada respectivă apărând o singură lucrare exegetică specializată, „A opta artă” 1 de Simelia Bron (urmată, după ani, de o sinteză personală prilejuită de centenarul cinematografiei naționale 2). Retrospectivele realizate la festivalul Animest au creat mai recent câteva spoturi fugare de interes asupra acestui fenomen, care altădată asigura o bună parte din cifrele de export ale cinematografiei naționale.”
-Iubesc musical-urile adevarate. Daca eu va povesteam mai demult de The Last Waltz, un film pe care l-as revedea oricand, cu o muzica superba, pe blogul Life is M0n0, este descris intr-o maniera personala Pink Floyd The Wall: „Dragoste, dor de parinti, moarte, razboi, educatie, gelozie, anarhie, caderi nervoase, amintiri si cum ne definesc acestea – acelasi lucru merge si cand vine vorba de istorie. Totul acompaniat pe psihedelicul Floyd-ului, daca iti place genul. Unele melodii mi-au placut de ceva vreme, altele nu sunt pe gustul meu insa multi o sa le recunoasca…E un film care merita vazut datorita mesajelor dar si spiritului epic care il acompaniaza atat prin imaginile reale cat si animatii de calitate excelenta.”
(Jovi)
–Blogosfera continua sa se ocupe pe larg de filmul lui Silviu Purcarete ‘Undeva la Palilula’. Se pare ca nimeni nu ramane indiferent. Iata ceea ce scrie Iulia Blaga in ‘Suplimentul de Cultura’: ‘Premiera lungmetrajului de debut al unuia dintre cei mai mari regizori romani de teatru a avut ceva din lansarea la apa a unui imens vapor. Nu e de mirare. Undeva la Palilula face o figura aparte in cinematografia romana de azi, fiind ambitios ca productie si foarte scump (bugetul lui s-a tot umflat pina a ajuns la 1,6 milioane de euro)….Dupa o asa enumerare fastuoasa, cum sa vin si sa spun ca filmul nu i-a iesit lui Silviu Purcarete, ca e prea lung (145 de minute) si ca de la jumatate incolo te pierde? E adevarat, efortul productiei e completat de imaginea lui Adrian Silisteanu, de decoruri, de costume s.a.m.d. care intaresc viziunea onirica gindita de autor. Dar filmul se sustine mai ales in cadre (unele superbe); el nu e un intreg omogen. Nu exista o poveste care se spune, ci un prezent etern care e contemplat la aceeasi intensitate si fara ca naratiunea sa inainteze. Totul abunda in film – de la tusele onirice pina la poantele pentru marele public si efectele vizuale create pe computer (iar amestecul lor e destul de nepotrivit). Se vede ca regizorul e fascinat de cinema, de noua sa postura, ca s-a jucat cu instrumentele filmului si ca le-a intors pe toate fetele ca sa vada cit rezista, dar – cu oricite efecte pe computer – filmul ramine creatia unui regizor de teatru. Pina la urma, e ceva copilaresc si inocent in fascinatia cu care Silviu Purcarete isi urca, de pilda, eroii pe tavan, ca Fred Astaire, dar acestea sint, in fond, niste artificii. Faptul ca onirismul se rezolva de multe ori intr-o poanta pentru marele public (vezi afisul cu “Lupta pentru pace se da la ora 4”) sau intr-o injuratura e derutant. Actorii sint buni, dar probabil faptul ca au fost numerosi face ca personajele sa nu aiba adincime. Sau asa au fost gindite; nu sint caractere complexe, ci alcatuiesc impreuna un tablou de grup. Tablou care nu e nici comic, nici tragic. Undeva la Palilula e un film oniric, intelegind prin asta si ca onirismul e vazut ca o rezolvare a multor ecuatii.’
-La ‘Film Menu’ apare un amplu interviu cu Luminita Gheorghiu, una dintre actritele des distribuite in filmele noii generatii de regizori romani. Iata-o relatand despre rolul creat in filmul lui Michael Haneke ‘Code inconnu‘: ‘Haneke e foarte dur, nu ţipă, dar când nu îi place ceva, să nu-i vezi faţa. Şi este extrem de atent. Apropo de prima secvenţă: filmul începe cu drumul lui Binoche, cu întâlnirea dintre fratele iubitului ei şi ea, cu aruncatul ghemotocului de hârtie în dreptul meu etc. Mă ridică poliţia la un moment dat. Eram la distanţă mare de Haneke şi de aparatul de filmat. Mi s-au umezit ochii de la emoţia situaţiei în care se afla personajul meu şi, de la distanţă, el a zis: „Nicio lacrimă.” Dar eu nu aveam nicio intenţie de a exagera. Era o emoţie pe care o simţeam din cauză că mă lua poliţia, din pricina situaţiei personajului. Eu personal eram foarte relaxată cu Haneke, nepermis de relaxată. Puteai să fii marele Haneke, Binoche, deţinătoarea Oscarului, şi eu nu aveam nicio problemă, dar mă sălta poliţia. Mi s-au umezit ochii. „Nu, te rog nu, nu, nu!”, am auzit din direcţia lui.’
-Florentin Streche scrie la liternet.ro despre filmul suedez ‘Till det som är vackert‘ (titlul romanesc este ‘Pur’) prezentat la Festivalul Filmului European: ‘Povestea Lisei Langseth, în dubla sa calitate de scenaristă şi regizoare, nu este atât de idilică cum ar putea să pară la prima vedere, ci încearcă să descrie mecanismele corupte din interiorul societăţii actuale, atât la nivel individual, cât mai ales din perspectiva relaţiilor inter-umane distruse, în continuu proces de disoluţie. Aflată la debut, actriţă suedeză Alicia Vikander „ocupă” ecranul şi se transformă cu fiecare noua experienţă, are forţă şi consistenţă interpretativă, reuşind pe întreaga durată a filmului să captiveze privitorul aproape cu fiecare replică şi prin foarte multă tăcere în momentele-cheie. Cu toate acestea, Pur este departe de a fi intelectualizat în binecunoscutul stil al cinematografiei suedeze, dar nu îi lipseşte acea notă dramatică, cathartică şi ironică deopotrivă, care să îl facă pe spectator să se întrebe la final: oare am curajul să-mi trăiesc viaţa pentru ceea ce este adevărat?’
-Tot despre un film suedez, clasicul ‘Persona‘ a lui Ingmar Bergman scrie Cezar Gheorghe in ‘Observator Cultural’: ‘În eseul său despre Persona …, Alex. Leo Şerban comentează filmul lui Bergman din perspectiva temei absenţei: „Persona face din absenţă tema însăşi a filmului, printr-o succesiune de scene în care, mai întîi băiatul, apoi Elisabeth Vogler devin, pe rînd, spectatorii Celuilalt; fiind, cu alte cuvinte, excluşi locului în care acesta fiinţează. A fi exclus unui loc, unei fiinţe, a fi absent acolo unde Celălalt îţi ţese viaţa înseamnă a nu participa la o diegeză comună; înseamnă, în plus, a introduce relativitatea dubiului faţă de ceea ce se dă spre a fi văzut. A ambiguiza o relaţie. Căci relaţia există fără doar şi poate, chiar in absentia: este relaţia Spectatorului cu cel care, prin forţa lucrurilor, devine Actor. Aşadar capătă o Mască.“ … Tema absenţei transpare în filmul lui Bergman în relaţia stabilită între film şi spectator, care este ambiguă, la fel ca „identitatea“ incertă a personajului Elisabeth. Filmul propune o identificare cu povestirea pe care o spune pentru ca, în acelaşi timp, să îl excludă pe spectator. Această excludere se face, crede Alex. Leo Şerban, prin oferirea unei măşti, care exclude spectatorul, producîndu-se astfel o pierdere a inocenţei. ‘
-‘Cinemateca lui Zavoi’ ne propune cate un film pe zi, uneori mai multe, prezentate fiecare relativ succint dar captand cu exactitudine elementele esentiale. Iata de pilda ce se scrie despre ‘The Remains of the Day’ (1993) al lui James Ivory: ‘Pe scurt, The Remains of the Day este un film sensibil, romantic în esență, despre imposibilitatea de acceptare a iubirii, din pricina unui comportament care interzice astfel de “abateri”, despre un om dresat să își ascundă sentimentele și despre urmele pe care le lasă în viața unei femei. Un film-poveste frumos, cu personaje puternice, un film de duminică ce poate stoarce cîteva lacrimi privitorului, dar și unul care analizează viața în Imperiul Britanic într-un context istoric cutremurător.’
-Luna mai nu este traditional o luna a retrospectivelor, si totusi tocmai acum ‘cinesseur’ publica sub titlul ‘Crème de la crème‘ prima parte din cineretrospectiva anului 2011. Va las sa descoperiti singuri cine se afla pe locurile 6-15 (publicate pana acum) si preiau doar cele scrise despre filmele romanesti: ‘Cât despre peliculele româneşti, ei bine, în afară de Aurora, plasabil într-o categorie ce pe mine începe să mă agaseze şi de Periferic, prea mic pentru o luptă care nu-i a lui, n-am avut ce reţine. Am auzit cumva Din dragoste cu cele mai bune intenţii? Dacă da, then eat this: a big time borefest. Într-o listă în care, slavă domnului, se află Ceylan, Garrel sau Ferrara, încropeala lui Sitaru e o imitaţie gen Adibas sau Didibao. La alegere!’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan
