–Adrian Georgescu scrie pe blogul său despre ”Trei filme de groază care chiar m-au speriat”. Între ele, [REC] din 2007: ”Primul film din seria [REC] este o capodoperă a fiorilor de gheață. Cel de-al doilea e bun, cel de-al treilea o glumă proastă, cel de-al patrulea, care închide seria, e slab. Subiectul primei pelicule? Un grup de pompieri primește un apel de urgență ciudat dintr-o clădire de apartamente din Barcelona. Pompierii sunt însoțiți la locul intervenției de o femeie, reporter TV, și de cameramanul acesteia. Atmosfera, modul în care e filmat totul, cu camera mobilă, gradarea alunecării în teroare, totul e bine construit și înfățișat excelent. Nu-l vedeți noaptea și nici dacă sunteți singuri acasă!”
-Ionuț Mareș dedică un articol pe ZiarulMetropolis.ro memoriei lui Tarkovski (care ar fi împlinit pe 4 aprilie 85 de ani) și felului în care acesta a fost sau mai este receptat în România: ”De fapt, forţa cinema-ului regizorului rus (sau sovietic, cum i se spunea atunci) stă în primul rând în regia mereu inovatoare. Şi tocmai stilul său foarte personal şi ofertant a fost puţin analizat în detaliu în România, unde există în continuare un puternic cult al lui Tarkovski. Dovadă stă faptul uşor demonstrabil că filmele sale fac săli pline, deşi sunt disponibile, legal, pe internet şi în librării şi au fost cu regularitate difuzate de-a lungul anilor la televiziune, în cinemateci şi în diferite retrospective şi festivaluri. Tarkovski este, foarte probabil, autorul canonic de cinema cu cea mai mare popularitate în România. O popularitate care s-a transmis, aproape neştirbită, de la o generaţie la alta şi ale cărei resorturi nu sunt deloc uşor de explicat – cert este că regizorul a reuşit, mai mult ca oricine, să atingă un public larg şi de vârste diferite, în ciuda cinema-ului său dificil, solicitant, esopic.”
-Aron Biro face pe blogul său un ”maraton de Oscaruri musai de văzut” și scrie despre La La Land, Whiplash, The Lobster, Nocturnal Animals și Hell or High Water. Despre primul dintre acestea, aproape câștigător la premiului pentru cel mai bun film, el spune: ”M-am dus la film cu inima stransa, nu mai aveam chef de inca un Chicago. O data la catziva ani americanii trag cate o oda muzicala adusa cate unui orash de-al lor – New York, New York, apoi Chicago, iar acu La La Land asta parea sa fie inchinat Los Angelesului. Sigur, actziunea se intampla pe-acolo, dar subiectul e mult mai profund decat in alte musicaluri de astea – e despre razboiul ideologic dintre fete si jazz. Dar e si despre motivele pentru care jazzul nu place in general, si cum ai putea sa faci sa placa. Intr-unul din roluri apare muzicianul John Legend, sa-i explice protagonistului ca jazzul s-a zbarcit si trebuie sa evolueze, ca nu e vina fetelor, ca e vina jazzului. E o concluzie tardiva la americani (europenii au avut revelatzia cu vreo 20 de ani mai devreme), a carei consecintza a fost manelizarea genului excelent evidentziata in film (ma intreb daca Damien Chazelle e la curent cu modul in care au evoluat lucrurile in Europa; are o datorie morala sa faca urmatorul film despre asta).”
-Cosmin Milchis face un ”Top al personajelor negative din seriale”, pe blogul FacemFilm.ro. Printre ele, Ben Linus din serialul meu preferat, ”Lost”: ”La prima apariție a personajului, nimeni nu ar fi pariat că Ben se va transforma într-unul din cele mai bine conturate și cele mai credibile personaje negative care au existat vreodată într-un serial TV. Ben era atât de calm și de nepătruns, încât niciodată nu îți puteai da seama dacă minte sau spune adevărul. Ambiguitatea sa morală, încercările repetate de a omorî, de a surclasa și de a înșela pe toată lumea îl pun pe Ben Linus în capul listei noastre.”
-O frumoasă recenzie scrie Sofia Ungureanu pe CinEmil.ro despre ”Ghost in the Shell”: ”Exista o tendinta in cinematografia hollywoodiana de a reduce continutul care pare prea greu de digerat pentru publicul american sau de nivel mondial si de a face totul mai „light” si mai usor de mestecat la nivel cognitiv. In filmul nou, Mira isi pune intrebari legate de propria umanitate si ce inseamna sa fii artificial insa nu se lanseaza pana la capat in a raspunde la aceste intrebari, asa cum o face filmul original. Cerinta nu este de a replica filmul anterior in fiecare detaliu, ci de a provoca niste aspecte la care cel vechi nu a acordat atentie: cum este intrebarea din ce este facut sufletul sau mai exact -esti ceea ce spune trecutul despre tine sau ceea ce faci/actionezi?”
(Jovi)
–Cinemil despre ‘Ghost in the Shell’: ‘Fata de filmul original Ghost in the shell, adaptarea din 2017 sufera insa de o eroare de programare majora: imprumuta prea multe elemente din adaptarile anterioare si risca sa apara ca un puzzle prost asamblat, un mozaic de elemente asociate convenabil, de scene remarcabile care sunt puse cap la cap de dragul memorabiliei si a aspectului impresionant, insa fara o coeziune clara. Asa cum se observa in comparatia de mai sus, mai multe scene din trailer (dupa vizionarea filmului veti numara si mai multe) sunt preluate din celelalte adaptari Ghost in the Shell: crearea scheletului robot si saltul Maiorului de pe cladire este o scena imprumutata din filmul original, povestea lui Kuze (modificata si imbinata cu povestea inteligentei artificiale secrete din filmul animat) face parte din sezonul 2 al seriei TV Stand Alone Complex, robotul gheisa si unele aspecte vizuale din filmul GITS Innocence, scena tancului paianjen imprumutata din finalul filmului, modificata pe alocuri pentru a avea sens si continuitate in relatare. Daca privesti atent in structura filmului, descoperi niste nepotriviri, lucruri care genereaza confuzie si care te lasa suspendat incat nu stii daca sa empatizezi cu personajul principal sau nu.’
-‘In cautarea lui Tarkovski’ este unul dintre articolele pe care Pseudokinematikos le dedica regizorului rus: ‘Filmul, pentru Tarkovski, era totuna cu poezia. Mai precis, cu un poem-mărturie. Ori lumea de azi recunoaște, ca etalon, doar mărturia psihanalitică. Nicidecum o mărturie în care dimensiunea duhovnicească, orientată spre idealul divino-uman al Bisericii, ocupă locul central. De unde, poate, nevoia de a-l face „relevant” omului fără trecut de azi. De ce nu? Dar nu oricum. Mai cu seamă că Tarkovski nu e – nici pe departe – singurul rămas „pe soclu”. De două mii de ani omenirea tot înalță socluri. Pe Ionuț îl nemulțumește (pe bună dreptate) receptarea „impresionistă”, „pietistă”, „slugarnică” a operei tarkovskiene. Dar stăm oare chiar atât de bine în privința felului în care am asimilat persoana divino-umană a Mântuitorului? Ori aici e, de fapt, buba. O relație personală cu icoana (și ea, greu de primit precum este), cu tot ceea ce – în fond – ține de taină, de infinirea omenească, de dumnezeirea din om ar putea schimba lucrurile. Dar pentru asta e nevoie de curaj, de adevăratul curaj. Amurgul idolilor e încă departe. Dar provocarea e mereu aceeași: fiecare spectator al lui Tarkovski este chemat să cerceteze – el pentru sine – ce și cum anume crede, în ce fel se folosește (sau abuzează) de ferestrele spre absolut din Ivan, Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul. Și, de ce nu, după ce a văzut cum stă treaba, să împărtășească – într-o formă sau alta – și celor din jur.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”Ghost in the Shell” (2017)
