-Nu văd nici eu The Imitation Game ca un film care are sanse la Oscarul pentru cel mai bun film si am gasit o parere asemanatoare la Dan Becerescu: ”Sunt doua momente care m-au izbit ca dezamagitoare pentru un film nominalizat la Oscar. Acel „if you destroy Alan’s machine I quit” – „and I” – „and I”. E atat de uzat si previzibil incat in loc sa ridice miza, asta ii era scopul, m-a facut sa rad. Si acea dublare complet inoportuna, cu accent ultrapersonal, in care Alan trebuie sa sustina iarasi un punct de vedere, de data asta in fata unui membru al echipei al carui frate ar putea, dar nu e intelept, sa fie salvat. Dincolo de asta povestea e mai mereu moale, cu o miza ramasa insuficient explorata si personaje caldute.”
-American Sniper Soldier mi s-a părut un film bun, dar super-propagandistic. Ca de obicei pentru americani (mi-am adus aminte de Hurt Locker). Despre film scrie foarte bine Lucian Mircu pe Marele Ecran: ”Este filmul despre un martir care se sacrifică pe altarul valorilor americane sacrosante. American Sniper glorifică războiul și sporește legenda unui om care ucide în numele „apărării celei mai mărețe națiuni de pe pământ”, a familiei, a Texasului, a dreptului de a conduce jeep-uri devoratoare de carburant și a ce alte valori credeți că au americanii care se joacă de-a cowboy-ii în estul sălbatic. Filmul nu încearcă să explice nimic, e o hagiografie. Practic, nu există personaje tridimensionale în tabăra cealată. Sunt doar niște ținte de hîrtie. Iar personajele din tabăra lunetistului sunt doar simboluri ale unor valori pentru care merită să (o)mori: soția/mama/Patria, copilul/viitorul țării, camaradul/fratele/soldatul/.”
(Jovi)
-Despre cele doua filme romanesti care vor fi prezentate la Festivalul de Film de la Berlin care a inceput la sfarsitul saptamanii trecute au scris cei de la Facem Film: ‘Aferim, filmul lui Radu Jude, este singurul film românesc ce apare în competiţia oficială a ediţiei de anul acesta a Festivalului de Film de la Berlin. Aşadar România are şansa să câştige din nou Ursul de Aur la doi ani după ce Poziţia Copilului a luat premiul cel mare al ediţiei cu numărul 63 a Berlinalei. Interesant că ambele filme sunt produse de Ada Solomon, care are şansa să refacă succesul pe care l-a avut în urmă cu doi ani tot la Berlin….Lungmetrajul De ce eu? al lui Tudor Giurgiu va avea premiera mondială în 11 februarie în secţiunea Panorama a celei de-a 65-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Filmul spune povestea tragică a procurorului Cristian Panait, care s-ar fi sinucis în 2002 după ce a fost însărcinat să ancheteze un caz de contrabandă şi corupţie, cu mari implicaţii politice. Filmul îl are în rolul principal pe actorul Emilian Oprea, alături de care îi vom mai putea vedea pe Mihai Constantin, Andreea Vasile, Ionuţ Caras sau Dan Condurache.’
-Am scris si noi in aceasta saptamana despre ‘Whiplash‘. L-au vazut si altii si iata o trecere in revista a trei cronici diferite. Titlul cronicii de la ‘La Chic Boutique’ este ‘Un film de Oscar’: ‘Whiplash este un film bun (dovada stand si cele 5 nominalizari la Oscar, inclusiv la categoria « cel mai bun film »), extrem de veridic si bine jucat (Miles Teller reuseste sa iti transmita toata pasiunea, disperarea, obsesia pentru muzica, ritm si perfectiune ale personajului sau, iar J.K. Simmons – nominalizat si la Oscar pentru acest rol – toata nebunia maestrului convins ca detine adevarul absolut). Pentru pasionatii de muzica jazz, Whiplash este si ocazia de a descoperi ce se ascunde in spatele acordurilor perfecte ale marilor orchestre.’
-Marcel Prost de la cinemateca.eu crede dimpotriva, ca filmul nu este neaparat despre muzica: ‘Whiplash e un film despre atingerea perfectiunii, nu despre muzica. Coloana sonora (sau filmul insusi) poate suna, pe alocuri, incorect unei urechi profesioniste, la fel cum un film cu psihotici poate parea inexact unor psihiatri; pentru un cinefil, insa, muzica din Whiplash e o incantare si ramane doar un instrument regizoral.’
-Mi-a placut cel mai mult cronica Doinei Giurgiu de la liternet.ro: ‘În două vorbe sumative, aşa arată conflictul unui film nu atât despre muzică, cât despre relaţia agresiv-distructivă dintre un pedagog de şcoală cu adevărat nouă, de rit torţionar, şi discipolul său năucit. Dacă Damien Chazelle, regizorul – fost toboşar -, a dorit să facă un thriller la conservator în ritm sincopat, a reuşit. Dacă a vrut să lase întreaga ambiguitate a canonului pe umerii musculoşi de sergent de instrucţie ai lui J.K. Simmons, interpretul profesorului hiper-exigent şi total deviant, a izbutit. Dacă a intenţionat să sugereze că o relaţie abuzivă poate duce oriunde, de la a-ţi vedea moartea cu ochii până la un deznodământ pasibil de măreţie şi contracte fabuloase, a urmat scenariul corect. Dar dacă a vrut să vorbească pe undeva, prin vreun colţ de peliculă, pe vreo fracţiune din cele 24 dăruite de cinematografie secundei, prin vreun singur cub de gheaţă lipit de mâna personajului lui Milles Teller, sângerândă de atâta lovit în tobă şi-n uşa bătută în cuie a mulţumirii maestrului, despre bucuria de a cânta, nu pare că filmul ar putea folosi acestui scop.’
(Dan)
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Boyhood” (2014)
–”Whiplash” (2014)
