Prin blogosfera cinefila (16 – 22 aprilie 2012)

-Bogdan de la Blogul cu filme isi incepe foarte interesant recenzia filmului „Stellet licht” (Lumina tacuta) al regizorului mexican Carlos Reygadas: „Menoniții sunt un grup religios care se trag din cei care au îmbrățișat protestantismul, dar într-o formă mult mai radicală. În secolele XVII-XVIII, aflați sub presiunea autoităților, au ”zburat”către văi ceva mai primitoare, cum ar fi sudul Rusiei, Canada sau vestul Americii. La începutul secolului XX, nemulțumiți de faptul că autoritățile canadiene și americane au decis extinderea rețelei de școli publice pe care erau obligați să le urmeze și ei, un număr considerabil de sectanți s-a relocat în nordul Mexicului. Carlos Reygadas închină acest film unei astfel de comunități de menoiți din nordul Mexicului, originari din partea de nord a Elveției, care vorbesc o limbă ciudată, un dialect nemțesc medieval, la fel de amuzant precum suedeza.”

-Despre filmul lui Steve McQueen, Shame (2011), s-a tot discutat in blogosfera si nu inteleg de ce pana acum nu mi-am facut timp pentru o vizionare. Dupa pledoaria lui Richie de la Marele Ecran si asemanarea cu Drive (care a primit premiul de „cel mai bun film al anului 2011” de la blogosfera cinefila din Romania), o sa pregatesc terenul pentru acest film: „Stilistic filmul e admirabil. Are aceeasi finete si atmosfera melancolica ca si Drive, doar muzica electronica lipseste. In schimb personajul e la fel de „damblagit” si alienat ca si soferul misterios din filmul lui Refn. Si Brandon are o predilectie pentru plimbari nocturne, fie cu metroul, fie pe jos. Si un apetit pentru auto-distrugere. La fel ca Ryan Gosling si Fassbender stie ca e „defect” si foloseste limbajul trupului pentru a-si afisa starea. E o anume tristete in ochii sai, ca si cand ar purta o grea povara pe umeri si nu poate renunta la ea. E probabil rusinea pe care o resimte un om constient de propria sa impotenta emotionala. Mai e si un pic de resemnare tipica dependentilor.”

-Cinabru se ocupa in aceasta saptamana (intr-un articol publicat si pe Suspans.ro) de remake-ul din 2011 dupa clasicul „A Nightmare on Elm Street„: „A Nightmare on Elm Street din 2010 este un remake inutil. Un film care putea să reinterpreteze o legendă a genului s-a poticnit repede într-un scenariu lipsit de fler şi tensiune, a transformat un anti-erou preferat într-o copie palidă de celuloid străveziu, a reciclat o parte din scenele clasice, a adunat un set de victime de care te bucuri să scapi. Efectele speciale, deşi aduse la zi, sunt lipsite tocmai de şarmul celor originale. Prea mult CGI, prea puţin latex, dar aceasta este o chestiune de gust, până la urmă. „

-Despre Detachment (2011), ne vorbeste Adina Baya pe blogul Marele Ecran, un nou rating de Colectabil: „Chiar dacă poate nu pare la prima vedere, Detachment (regia Tony Kaye, 2011) este un film despre tine şi despre mine. Şi despre un fel de maladie emoţională a societăţii în care trăim. Unii i-ar zice detaşare. Alţii, indiferenţă sau incapacitate de a te implica atât cât ar trebui în relaţiile cu oamenii din jur. Neputinţa de a oferi o bucată mai mare din tine, din atenţia şi din afecţiunea ta, celor care chiar ar merita.”

(Jovi)

-Aurora Liiceanu scrie in Dilema Veche despre documentarul „Păcătoasa Teodora” al Ancăi Hirte care va fi prezentat în cadrul Festivalului Filmului European: ‘Filmul Ancăi Hirte este tulburător. Aș avertiza însă cititorul să nu treacă peste faptul că impresiile și părerea mea sînt subiective. Foarte subiective. De aceea, dintru început, aș spune că am simțit nevoia să văd filmul de două ori, oscilînd între a mă lăsa subjugată fie de conținutul lui, fie de imaginile nemăsurat de frumoase ale lui. Este, fără îndoială, un documentar foarte artistic.’

-Tot in Dilema Veche este publicat un interviu cu Lucian Pintilie, prilejuit de retrospectiva integrala de la Museum of Modern Art (1-12 martie 2012), organizata de Institutul Cultural Român din New York: ‘Cu care dintre personajele din filmele dvs. aţi empatizat cel mai mult şi de ce? Care dintre ele consideraţi, astăzi, că vă reprezintă cel mai tare? – Cu Mitică din De ce trag clopotele, Mitică?. Îmi mai ia din greutatea de pe umeri.’

-Lucian Maier scrie la Liternet.ro despre filmul lui Silviu Purcarete ‘Undeva la Paliliula’: ‘Undeva la Palilula are ceva din intenţiile conceptuale ale lui Palfi din Taxidermia şi ale lui Fellini din Otto e mezzo, are panorame şi travling-uri care (dată fiind scenografia) amintesc de Dogville (de altfel, imaginea e un punct forte al Palilulei), are în interior elemente din imaginarul românesc prin care, uneori, pelicula îşi stabilizează pulsul, dar are şi mult balast – glume, insistenţă pe aceleaşi glume, toată încercarea de a surprinde sufletul valah (acela care trece pîrleazul cu hazul, care-i petrecăreţ din cale-afară şi care e paradoxal în acţiunile sale) – care alterează ceea ce e bun în film. Undeva la Palilula se salvează de ridicol prin intenţii, aspecte salutare în universul imaginat de Silviu Purcărete.‘

–Cinesseur este mult mai transant il legatura cu acest film: ‘Undeva la Palilula e genul de produs cultural ce ar fi putut rămâne bine, merci în stadiul de embrion, proiect, draft etc. pentru că aşa cum e el conceput şi realizat e lipsit de relevanţă atât pentru vremurile în care trăim, cât şi pentru cele pe care, chipurile, le evocă. Acestui amestec nefericit de teatru şi film i-ar fi stat mult mai bine în anii 90 când nevrozele (post)comuniste erau malaxate energic în tot soiul de parabole antitotalitare (unele) de un ermetism halucinant. La cei 20 de ani şi ceva scurşi peste „borna” ’89, Undeva la Palilula e datat, depăşit, anacronic. Asta din punct de vedere istoric, fiindcă artistic suntem în prezenţa unui eşec. Mă aşteptam ca Silviu Purcărete, ajutat de experienţa şi bagajul său cultural de netăgăduit, să evite capcana debutantului care vrea cu tot dinadinsul să arate că ştie meserie. Ei, aş! Orgoliul său auctorial e atât de accentuat încât fiecare cadru e un demo de regie (de la ecleraj la „lipirea” diegetică a muzicii). Genul acesta de meticulozitate poate trece uneori drept calofilie, însă în cazul de faţă e doar dogmatism gongoric (potenţat masiv şi de scenariu), imagoree agasantă, vidată de conţinut şi, implicit, de sens.’

-Despre documentarul Ancai Damian ‘Crulic – dosarul unei inexistenţe’ scrie in Romania Literara Angelo Mitchievici: ‘Crulic este unul dintre acei anonimi fără chip a cărui voce se pierde în neant, povestea lui este povestea oricărui Everyman din Est, a unui băiat din Moldova plecat să caute de lucru în Occident, întâmpinat fie cu retincenţă, fie cu dispreţ, fie cu indiferenţă. Această cantitate neglijabilă, omul din Est, se confruntă cu forma de aneantizare socială pe care o reprezintă Vestul. Ceea ce surprinde nu este dizolvarea acestui eu rătăcit, cât rezistenţa sa la neant. În încăpăţânarea cu care Crulic doreşte să-şi probeze nevinovăţia, să-şi revendice drepturile se află însă ceva mai puternic decât orice activism, se află o indignare care nici ea nu se transformă în strigăt, cât mai degrabă într-un fel de flatus vocis venind de nicăieri. Anca Damian nu se străduieşte să explice acest salt mortal prin care Crulic dobândeşte o voce, ci ni-l prezintă ca atare. Nedreptatea comisă trezeşte în Crulic o reacţie care este mai puternică decât el, pe care nu ştie prea bine să o justifice, un sentiment al demnităţii care-l reproiectează ca personaj într-o dramă intensă şi absurdă. ‘

-Restless al lui Gus Van Sant a fost vazut de Iulia Alexandra Voicu de la Film Menu. Judecata ei nu este prea favorabila: ‘Am mai văzut filme cu prima iubire din viața unor adolescenți, cu frumusețile dulci inerente, ba chiar și unele în care, la sfârșit, unul moare și, desigur, lasă celuilalt ceva frumos, life-changing. Din păcate, diferențele dintre „Restless” și celelalte povești cu subiect asemănător nu țin decât de rdinul atmosferei, al imaginii, al jocului actoricesc oarecum reținut  (conform cu personajele reținute), adică mai mult de formă; nu e nimic nou în maniera de tratare a subiectului și nimic prea profund în atitudinea pe care filmul o propune.‘

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan