Philip Roth – on BBC ONE!
Amplu documentar pe BBC One despre Philip Roth. Printr-o analogie (dureroasă) nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată (cel puțin în ultimii 10-15 ani) pe TVR1 un omagiu atât de consistent adus vreunui scriitor român contemporan. Există, printre altele, o piață care-i poartă numele și un traseu turistic, special creat pentru fanii săi. Aflu lucruri uluitoare. Mania masturbării pe care o avea în pubertate și adolescență, frica teribilă ca va fi prins de părinți săi evrei ultraconservatori. Conflictul perpetuu cu tatăl său, obsesia lui de a descoperi America, nu prin lectură, studiu livresc sau prin observarea realității cotidiene, ci prin… futut. Am să fut și-am să descopăr America prin futut! Filozofia lui hedonist-tantrică de a gândi sexualitatea drept organon al cunoașterii vieții. Stupoarea cu care a primit verdictul criticii, acuzat fiind de pornografie.
Personajele mele, avea să declare el, vorbeau poate vulgar, dar această vulgaritate era înainte de toate, una a vieții. Fetișurile pe care le avea cu femeile mature, ușoara lui gerontofilie, semnul distinctiv al unei naturi sfioase, introvertite, timide. Anii cu alcool, obsesia pentru Kafka (care l-a adus chiar în Praga în plină revoltă antisovietică, în 1968), fastuosul roman The Breast (un soi de Metamorfoză în variantă americană), unde, aidoma utopiei kafkiene, un individ se trezește transformat, nu într-un gândac, ci într-un… Sân. Cu alte cuvinte, această neverosimil-fantastică poveste a aprehendării unei societăți văzută prin sfțârcul unei țîțe americane.
Iar de acolo, mai departe… eticheta de misogin absolut, atacurile furibunde ale adversarilor. Convingerea fermă că valoarea unui scriitor autentic stă în talentul lui de a știi să cântărească puterea cuvintelor. Și mai ales, convingerea absolută că o carte care nu te zdruncină, care nu te dă – cumva – cu capul de pereți, nu merită citită. Și cu atât mai mult, scrisă! Urmărind documentarul, m-am gândit invariabil la romanul meu, pe care-l tot scriu în reluare de vreo 5 ani cu o hărnicie leșinată (ia uite domle, zic, așa o să fiu și io acuzat de pornografie, de vulgaritate, parcă văd limpede, atacurile presei, mutrele acre ale conservatorilor, ura pervers-invidioasă a altor scriitori, flegmele pixelate ale blogărilor, etc.)
Până la urmă, am ras o sticlă de Bells și aidoma fabulosului banc comunist cu președinții de CAP (unde doi președinți comuniști de CAP de prin Dâmbovița se întîlnesc la bufet, imediat după ce Kennedy fusese asasinat, iar unul dintre ei – de obicei, tovarăș vesel, de comitet, bonom și mucalit, șade trist la o cinzeacă, iar când celălalt îl întreabă: Ce-ai măi Gheorghe, de ce ești necăjit? Ăsta-i răspunde cu o tristețe abisală: Cum să nu fiu măi Ioane, n-ai văzut la știri, cum l-au omorât ca pe-un cîine, pe bietul Kennedy? La care celălalt oftează și el răspunzându-i cu amar : Ce să faci măi Ioane, tu nu știi că așa e – grea și periculoasă – viața noastră, a președinților!)
Așa că, impresionat teribil de suferințele lui Philip Roth (hăituit, negat, înjurat, desființat cu sarcasm, invidie, perfidie și ură), mi-am spus că, până la urmă, așa o să fiu și eu: înjurat, negat, desființat, scuipat, dar că – în definitiv – asta e viața noastră (grea). A scriitorilor!
Reclama: sufletul comerțului!
Teufen, o localitate din Elveția, se poate lăuda cu singurul hotel din lume fără nicio stea. De fapt, hotelul nu este altceva decât un fost buncăr restilizat în cea mai minimalistă formă cu putință. Mobilierul este redus la un pat, nu există ferestre, iar baia este la comun. Sloganul însă mi se pare genial, motiv pentru care îl introduc într-un top 3 personal al celor mai preferate motouri: Singura stea ești tu! Locul doi îl aloc companiei Xerox cu sloganul ei în mare vogă de prin anii 90. Într-o lume de copii, noi suntem originalul. Iar locul 1 (incontestabil) unei firme de pompe funebre franțuzești al cărei slogan pune accentul pe serviciile funerare ieftine și de calitate într-o formă neverosimil de persuasivă: Ce rost mai are să trăiești când la noi o înmormântare completă te costă numai 50 de euro? Chiar, ce rost mai are?!?
We are born naked, wet and hungry. Then things just get worse.
Casele noastre de împrumut!
În pribegia mea europeană (și nu numai), am locuit în multe case. Mă leagă de fiecare loc unde am zăbovit o vreme un soi de nostalgie aparte. Casa, derivatul cosmosului – a lumii rânduite – care se transformă, butaforic, după chipul și asemănarea ta. Din unele case nu mi-au rămas decât crâmpeie de amintiri. Un miros vag, de rânced, imagini disipate, unele nefiresc de clare, altele șterse, colorate hipnotic în acajiu și sepia de filtrul înșelător al amintirii. În fiecare spațiu de împrumut am trăit, cumva, povestea unei iubiri. În fond, a vieții pur și simplu. A vieții în splendoarea și mizerabilul ei insondabil.
Mi-e greu să nu mă gândesc la garsoniera neverosimil de mică din Berceni, unde am locuit în primul an de facultate. Apoi, la apartamentul din Măgurele, de lângă Institutul de Fizică, cu balconul lui imens prin ferestrele căruia zăream un lan nesfârșit de porumb, de parcă aș fi fost chiriașul unei colibe boliviene. Acolo, am trăit, poate, cea mai atroce singurătate (nu cunoșteam pe nimeni, colegii mi se păreau toți, antisociali, inabordabili, suficienți și imbecili), singurătate care, într-un final, m-a și făcut să plec acasă – reluînd naveta – deși nu plăteam chirie. Apoi, apartamentul „moșului” din Baia de Arieș, de lângă Politehnică (unde și acum, la mai bine de 10 ani, mă visez lopătând ca un cotoi bătrân, pe lângă mobila aia butucănoasă de sufragerie, terorizat de gândul că suntem pe data de trei ale lunii și încă n-am toți banii de chirie).
Și de acolo, mai departe: primele mele locuințe europene, casa lui Cristoph din Goettingen cu mansarada ei surrealistă, pozele bunicilor din Wermarcht cu profilele lor teutonice, cioplite parcă în piatră, înșirate pe pereții holurilor, casa din Cambdrige a amicului B., cu ușile scârțîind lugubru ca în filmele de groază la fiecare adiere de vânt, bungalow-ul din Bradwell cu vecinele mele țicnite, și-acum, casa generoasă a landlordului Bradley (pe care nu l-am văzut niciodată) și în a cărei cămăruță cu pereți pictați în roz- bombon, îmi consum, ca într-un soi de querillă, pribegia. Și simți cum, toate acoperișurile astea (de împrumut) te-au întregit cumva – ca într-un episod din Bear Grylls – în care personajul principal (rătăcit prin jungla unei realități ostile) își trăiește – departe de casă – povestea teribilă a unei supraviețuiri!
