Mi-a plăcut ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, am scris despre el, este un roman bun, care tratează o altă dramă a postdecembrismului, plecările părinților la muncă în străinătate, despărțirea familiilor din această cauză, dramele psihologice cărora le cad pradă, din această cauză, copiii rămași în țară. Scriitorul Dan Lungu a fost amabil să răspundă întrebărilor noastre cu privire la această carte și cu privire la viața scriitorului român, în general. Îi mulțumim!
-Deși v-am citit și celelalte cărți, o să discutăm astăzi mai mult despre cel mai recent roman al dvs., ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”. Este dificil să scrieți o mare parte dintr-un roman din perspectiva unui copil? V-a ajutat în această muncă și faptul că sunteți un tată tânăr?
Nu știu, am făcut-o cu multă bucurie și febrilitate a empatiei. Am retrăit emoții pe care le credeam uitate, a fost foarte interesant. Întotdeauna mi-a plăcut să stau de vorbă cu copiii și faptul că m-am jucat destul de mult cu copiii mei cât erau mici mi-a dat ocazia să le admir inocența și spontaneitatea. Multe lucruri le-am notat în jurnalul meu de creație, iar acum acele observații mi-au fost de mare folos.
-Anul trecut, Liliana Corobca a scris un roman de aceeași factură, despre românii plecați peste hotare, ”Kinderland” (L-ați citit?). Cât de grav este acest fenomen în Moldova (indiferent de care parte a Prutului ne-am afla) și este acesta un motiv care merită a fi descris mai des în literatura românească?
Da, știu romanul. Cred că este un fenomen foarte amplu, dar, aș spune, niciun fenomen, oricât de grav sau de important ar fi, nu constituie un motiv în sine pentru a face literatură. Resorturile acesteia sunt în altă parte, mizele și pariurile sale sunt altele. Dacă vreau să militez pentru copiii rămași singuri acasă, mă implic într-o asociație care se ocupă cu asta, nu scriu un roman.
-Depărtarea fizică determină și depărtarea sentimentală? Se spune asta de multe ori în cazul iubirii (”Ochii care nu se văd, se uită”), dar din romanul dvs. ajungem la aceeași concluzie și în cazul familiei, care e mult mai închegată din punct de vedere sentimental.
Provocarea este mai degrabă a clivajelor identitare. De aici vin tensiunile, nu din simpla distanță geografică. Letiția pleacă într-un context care îi pune la grea încercare identitatea națională, statutul social, stima de sine, modul de a-și defini feminitatea și nu în ultimul rînd relațiile cu părinții, cu soțul sau legătura afectivă cu copiii.
-Eventual, în final, părinții se vor întoarce acasă. Cât însă din trauma trăită de copiii lor îi vor urmări pe aceștia pe parcursul vieții adulte? Vor pleca și ei, la rândul lor, să muncească prin străinătățuri pentru familie sau vor ezita, în amintirea propriei traume trăite?
Cine citește cu atenție vede că finalul romanului e doar începutul tragediei. Înstrăinarea și avatarurile emigrării sunt doar premisele suferinței. Nici nu vreau să-mi imaginez ce se întîmplă acasă după întoarcerea Letiției. Aproape că îmi vine să spun că ar fi fost mai bine să decidă să rămână în Italia. Efectele traumelor copiilor sunt incalculabile.
-În acest roman, comunismul aproape că nu este numit, deși plecările la muncă în străinătate i se datorează în mare măsură. Este o alegere conștientă ”lipsa” lui din ecuație sau ați simțit inconștient că nu era necesar să mai apară un nou roman despre comunism și urmările lui?
Eu am pornit cu gîndul să fac un roman despre copilărie și atît. Nici nu mi-am pus problema comunismului. Dar nici în romanul anterior, ”În iad toate becurile sunt arse”, comunsimul aproape că nu este numit, căci adolesenții din prim plan, în exuberanța lor, ignorau cu grație contextul socio-politic în care trăiau.
-Un exercițiu de imaginație, apoi o provocare. Primul: sunteți un bărbat/femeie, undeva în anul 1995, aveți un copil mic, o familie tânără, dar aproape niciun mijloc de trai. Vi se oferă o slujbă în Italia, mult mai bine plătită decât în România, dar fără contract. Ce ați fi făcut?
Aș fi plecat, evident!
-Acum, provocarea: Andreea Răsuceanu scria, în finalul recenziei din ”România literară”, că romanul îi lasă cititorului, după lectură, o mare întrebare, respectiv ”care e miza mai ambițioasă, mai substanțială, pe termen lung, a prozei autorului ieșean”. Așadar, provocarea: Care este miza lui Dan Lungu, miza despre care scria Andreea Răsuceanu?
Eu am un dialog destul de bogat cu cititorii. Pe mail, pe FB sau la lecturile/întâlnirile publice discut cu cititori din diferite țări și am primit pînă acum sute de întrebări. Din experiența mea, sincer, e foarte puțin probabil ca un cititor să (se) poată întreba ”care e miza mai ambițioasă, mai substanțială, pe termen lung, a prozei autorului ieșean”. Așa cum, atunci când citim o recenzie sau o cronică, indiferent de cine e scrisă, e puțin probabil ne întrebăm care e sistemul critic al cronicarului și care sunt presupozițiile sale teoretico-metodologice în judecata estetică. Dar nu exclud faptul că mă pot înșela.
-Sunteți interesat de magie, de fantastic? Întreb asta pentru că pare că toate romanele dvs. sunt realiste ”până în măduva oaselor”, eu chiar v-am etichetat într-o recenzie ca ”unul dintre cei mai buni descriptori ai tranziţiei de la perioada comunistă la cea democratică”.
Ei, să nu exagerăm! Mai există și cîte o scenă fantastică, un vis, un coșmar…. Chiar dacă nu e neapărat partea mea cea mai tare, fantasticul nu lipsește cu totul…
-V-ați format și lansat ca scriitor, trăiți și creați în Iași, care poate fi considerat astăzi ca un centru literar de aceeași talie cu București, a doua capitală literară a României, dacă vreți. Credeți că există trăsături tematice și stilistice comune ale operelor scriitorilor mulți și buni (între care vă numărați), care s-au format în Iași și scriu astăzi din Iași, relativ la lucrările scriitorilor din alte parți ale României?
Dacă judecăm prozatorii ieșeni în ansamblu, nu, nu cred că există foarte multe asemănări. Diferențele sunt destul de mari între, să spunem, Nichita Danilov și Cătălin Mihuleac, Mariana Codruț și Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu și Florin Irimia, Radu Pavel Gheo, Liviu Antonesei și Paul Mihalache, Ovidiu Nimigean, Dorin Spineanu și subsemnatul. Fiind atît de diferiți, comparația cu alți scriitori romîni, judecați in corpore, e superfluă.
-Sunteți mulțumit de ecranizarea romanului ”Sunt o babă comunistă!”? Aveți tendința, nu neapărat cu privire la acest film, să faceți distincția între carte și film, să spuneți ”cartea e mai bună” sau ”filmul e mai bun”? (Noi, ca bloggeri, ne permitem și, de aceea, eu pot spune că romanul dvs. a fost mai bun decât filmul cu același nume.)
E destul de diferit față de roman, dar stă în picioare. Eu înclin să judec filmul ca o opera de sine stătătoare și să o evaluez ca atare, nu în comparație cu cartea. Nu e legitim să le punem într-un mod așa de simplu în cântar.
-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
E o întrebare frecventă, pe care eu o găsesc destul de vagă. Ce înseamnă a trăi din scris? Dacă ne gândim la un venit de 800 de lei lunar, sumă cu care se descurcă cu greu mulți români, atunci putem spune, da, se poate trăi din scris. Dacă ridicăm standardul de viață, atunci spunem liniștit că nu se poate trăi din condei. De regulă, eu zic că în România se poate supraviețui din scris. Pentru ca realmente să se schimbe lucrurile, ar trebui ca piața de carte să fie mai mare. Mai mult de jumătate dintre românii de peste 16 ani nu au citit nicio carte anul trecut… asta spune multe!
-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Eu văd bloggerii literari ca pe niște cititori pasionați și informați. Cu siguranță, au rolul lor în funcționarea lumii literare. Printre altele, îi dau ritm, dinamism, culoare.
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.
Unele cărți merită, altele nu. Cea care merită citită este, de fapt, literatura bună, indiferent de naționalitate, sex sau religie. Printre cele mai recente cărți citite și care mi-au plăcut se numără Soldații. Poveste din Ferentari (Adrian Schiop) și Escapada (Lavinia Braniște).
-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Nu am superstiții legate de scris, însă nu obișnuiesc să povestesc nici măcar celor apropiați despre proiectele literare la care lucrez și nici să public fragmente înainte de a fi gata cartea. Mă simt mai bine așa.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
