Interviu Andrei Pogorilowski
În demersul nostru de a citi literatura românească contemporană, ne-am aplecat și asupra lui Andrei Pogorilowski. Colegul nostru, Dan, a prezentat pe Filme-carti.ro cele două cărți apărute la Editura Cartea Românească: ”Cartușe” și ”Nic Studeno. Al doilea cartuș”. Andrei Pogorilowski a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale.
-Ați declarat ‘Cartușe’ și ‘Nic Studeno’ ca fiind primele două volume dintr-o trilogie. Există totuși foarte puțină legătură între personajele celor două cărți și nicio legătură între poveștile relatate în cele două cărți apărute. Am pierdut noi ceva? Se vor uni firele epice în volumul final al trilogiei?
Nu este vorba de nicio trilogie. Până în 2012 fusesem refuzat (sau mai degrabă ignorat) de toate editurile din România la care depusesem manscrise. Când am auzit de concursul de debut al Cărții Românești, am depus și acolo două cărți („Muzica temporaliștilor” și „Matache și apogiatura”). După încă vreo lună am constatat că prima parte a romanului aflat în lucru (și care se numea inițial „Uite, mama, am scris un roman pentru coafeze!”) e gata și că pare destul de „rotundă”. Am mai dat o fugă la Casa Monteoru (unde se afla pe atunci editura) și, știind că nu am ce pierde, am depus și fragmentul de roman pentru concurs. Întâmplarea a făcut ca tocmai acesta să câștige premiul pentru debut, așa că, sfătuindu-mă cu doamna Mădălina Ghiu, am inclus primul capitol din partea a doua la sfârșitul primeia – și bricolajul a devenit „Cartușe”. Și da, partea a treia, „Răzbunarea tinerilor”, va lega poveștile și personajele deja prezentate.
-Ați definit trilogia ca fiind o ‘telenovelă literară’. Ce înseamnă de fapt ‘telenovelă literară’? Este vorba despre un gen literar sau mai degrabă despre un mod de a descrie personajele și felul în care acestea abordează viața?
Am început să scriu „Uite, mama, am scris un roman pentru coafeze!” după ce am văzut că primele mele cărți nu interesează nicio editură. M-am uitat pe Internet și am constatat că se vând mai bine cărți (scrise de autori români de vârsta mea) „cu sex și/sau amintiri din copilărie” („Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, „Băiuțeii”, „Teodosie cel mic”, „Tinereţile lui Daniel Abagiu”, „Luminița, mon amour” etc.). Așa că m-am pus să scriu, pur și simplu, o carte „cu sex și amintiri din copilărie”, sperând că mă va băga cineva în seamă. Am țintit un nivel cât mai accesibil (de aici ideea de telenovelă) închipuindu-mi că vor exista recenzii în revistele de lifestyle. Nu au existat acolo, dar au apărut cronici în toate revistele centrale importante („Dilema”, „22”, România literară”, „Luceafărul” etc.) și pe bloguri sau portaluri literare – ceea ce încă mi se pare ceva de neînțeles pentru o carte atât de ușurică. Și să nu uit prezentarea lui Dan C. Mihăilescu în emisiunea „Omul care aduce cartea”. Revenind la „telenovelă”, totul se reduce la ideea că finalul segmentelor cărții trebuie să inducă în mintea cititorilor o întrebare simplă: „Oare ce se va întâmpla mai departe cu fata aia?” sau „…cu Studeno ăla?” – exact strategia celor care produc telenovele.
-Ce scriitori români vă plac și v-au influențat?
Ca să lămurim lucrurile de la început – sunt scriitor de proză din greșeală. Este adevărat că între 25 și 40 de ani am început și terminat de scris un roman („Matache și apogiatura”) cu capitolele căruia mi-am tot amuzat prietenii. În tot acest timp am elaborat de fapt variante ale unei teorii a timpului muzical și m-am documentat asiduu în acest scop, m-am risipit în slujbe mai mult sau mai puțin corporatiste etc. Prin 2009 cartea de teorie era gata și mă uitam, ca boul, la ea. Nu aveam unde să o public. M-am plâns într-o zi Adei Roseti, care citise „Matache…” și îi plăcuse. Ei i-a venit ideea să încerc să public mai întâi romanul. Dacă va avea succes, spunea ea, poate voi reuși să strecor și un tiraj de 100-200 de exemplare, la o editură, din cartea de teorie. Așa a început să mă intereseze să devin prozator. Paranteză închisă.
Sunt (am fost) un mare devorator al romanelor românești interbelice. Salivez când mă gândesc la limba română folosită de Odobescu, Sadoveanu sau Eugen Barbu (cel din „Principele” și „Săptămână nebunilor”). Ani de zile mi-am petrecut verile într-un sat din Banatul voivodinean (Coștei) citind Gib Mihăescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu – în fine, prozatori interbelici. Acasă citesc aproape exclusiv memorii și jurnale, când nu mă prinde vreo carte de Llosa, Amos Oz, Isabel Allende sau Gregor von Rezzori. Proză românească contemporană am citit mai puțin, dar îmi place Agopian și mi-am dat seama că nu voi ajunge niciodată un scriitor adevărat după ce am citit cărți precum „Teodosie cel mic” (Răzvan Rădulescu) sau „Cartea șoaptelor” (Varujan Vosganian). În plus, mă dau în vânt după cărțile scrise după 1990 de Titus Popovici: „Amintiri de la Gura Zlata” și „Disciplina dezordinii”. Din tot ce am spus până aici probabil că se vede clar că sunt varză cu ierarhiile și că de fapt nu mă pricep la literatură.
-Ca spectator de televiziune, sunteți amator de telenovele? Vedeți cărțile acestui ciclu adaptate ca telenovele? Există asemenea propuneri și, dacă nu, le-ați accepta dacă ar veni?
Nu sunt spectator de televiziune. La prânz, cât mănânc, mă uit la BBC World Service iar seara văd câte un film. La 10 dimineața, aproape în fiecare zi, alerg pe bandă și privesc la calculator, în același timp, un documentar BBC3. Nu cred că romanul „Cartușe”, bunăoară, ar putea fi adaptat pentru televiziune. Tâmpițenia eroinei și neverosimilitatea eroului sunt prea abisale ca să ajungă cu succes ambalate într-un astfel de format. Dar dacă prin absurd mi s-ar propune așa ceva – aș accepta cu condiția să nu particip în niciun fel la scrierea adaptării.
-În ‘Cartușe’, cealaltă mare pasiune artistică – muzica – juca un rol important. Nu și în ‘Nic Studeno’. Nu povestiți deloc în carte și sunt curios: Nic Studeno asculta muzică? Ce fel de muzică îi plăcea?
Habar n-am. Personajul e 90% inventat. Am luat un pic din relația domnului Gabriel Liiceanu cu mașinile proprii. Un pic din Gregorian Bivolaru. Un pic din Dan Chișu. Un pic din alții. Doar ca mici surse de inspirație. Știu că Nic Studeno, ajuns pentru prima oară în București pe la 42 de ani, se duce la Ateneu iar apoi se împrietenește cu Avram Clain, amfitrionul unor concerte de muzică clasică. Dar probabil că muzica lui preferată este interpretată de pistoane, valve și carburatoare.
-O altă întrebare în legătură cu eroul romanului cel mai recent: are vreo valoare opera lui Nic Studeno? Personajul ajunge cadru universitar într-o universitate franceză de prestigiu în anii 70-80, ceea ce nu ar îputea fi posibil fără niște lucrări cu valoare intelectuală și academică. Nu am găsit însă informații in carte, se pare că v-au preocupat mai mult tribulațiile sale personale. Ați omis intenționat acest aspect?
Studeno este „cadru universitar” în măsura în care un sergent și un general-colonel sunt, ambii, „cadre militare”. El rămâne, în Franța, până la sfârșit, un simplu suplinitor cu o specialitate incertă – filologie, semiotică, teorie literară, pe acolo. În partea a treia se va vădi că, ajuns cu scrisul în limba română, cartea lui „România între două vome” se vinde în tiraje fabuloase. Dar (!) aceasta se va datora în primul rând faptului că lumea îl știe de la televizor și din tabliode – și pentru că multe femei sunt topite după el (Dumnezeule, acum îmi dau seama ce personaj kitsch am putut să născocesc!).
-Teiu, Tusca, Tănăsescu – mentorii celui ce avea să devină Nic Studeno mi-au amintit de craii lui Mateiu. Încearcă să-l îndrume pe tânărul venit din satul bulgăresc de la Dunare, să-l educe, să-l lege de un trecut care încă mai avea supraviețuitori în anii 60. Rezultatul nu este însă o reușită, dacă este să judecăm după destinul eroului cărții. Mai reprezintă cei trei T. modele de la care ar avea ceva de învățat cei din generațiile tinere de astăzi?
Eu am cunoscut destui „interbelici” în adolescență și m-am lăsat influențat de ei. O seamă din istoriile celor trei seniori din Craiova sunt preluate de la aceștia (fotbalistul Sepi șase, bordelurile din cartierul Crucea de Piatră, nostalgiile legionare etc.). Cei din generațiile tinere nu mai au ce să învețe direct de la ei, pentru că oamenii aceia sunt morți sau au peste 90 de ani. Dar pot citi Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici, Nicolae Steinhardt, Radu Mărculescu, Vlaicu Bârna și câți alții… Eu am avut norocul să întâlnesc și oameni care nu au făcut pușcărie în anii 1950-60, dar au știut să se bucure de viață în anii 1930 pentru ca mai apoi să lupte pe frontul de Răsărit și să devină în anii 1980 adevărate „tolbe cu povești”.
-Cum vă împărțiti timpul între muzică și literatură? În ce măsură le considerați pe fiecare dintre ele ca fiind o profesiune sau o pasiune?
Scrierea cărții de teorie „Muzica temporaliștilor” mi-a adus o mare ușurare: nu a mai trebuit să citesc studii de muzicologie cognitivă! În 2011 am tradus cartea în engleză și am publicat-o pe Amazon în format Kindle. După un an a apărut și ediția tipărită pe CreateSpace. Anul acesta am lansat versiunile în limba română. De doi ani, edițiile însumate se vând în fiecare zi (mai precis am adunat aproape 900 de cititori în vreo 700 de zile). Recenziile și mesajele pe care le primesc sunt excelente (www.amazon.com/music-Temporalists-André-Pogoriloffsky/product-reviews/1480253871/), așa că mă ocup în cea mai mare parte a timpului cu promovarea cărții și nu cu teoria muzicală în sine, ceea ce a început să mă cam exaspereze. Probabil că la 1000 de cititori o să las cartea să se vândă și singură. În rest, citesc rar și pe alese muzicologie și teorie muzicală și am perioade în care învăț pe dinafară câte un Studiu de Chopin sau o Sonată de Beethoven sau doar citesc la pian aranjamente elaborate ale pieselor-standard de jazz ori partituri de-a valma.
Teoria timpului muzical a fost, într-adevăr, o mare pasiune. Aștept acum să văd dacă va trebui să scriu o continuare a cărții amintite. Literatura, cum am spus, este o întâmplare a vieții mele. Îmi place să mă amuz cu personajele pe care le născocesc, dar nu visez să ajung un mare scriitor. Voi termina cu siguranță „trilogia”, după care nu știu dacă voi mai scrie vreodată proză. Poate, la bătrânețe, amintiri. În ceea ce privește profesiunea, din 1995 încoace mi-am câștigat existența ca art-director la tot felul de reviste (Avantaje, Popcorn, Penthouse, CSVD etc.) și ca paginator. A! – și nu am studii superioare de niciun fel, deci nici măcar o profesie „de bază”.
-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Contează imens! Mai ales că sunt „online” și pot stârni reacții imediate din partea cititorilor. Includ aici și portaluri ca LiterNet, Hyperliteratura, Goodreads etc. Pe pagina de Facebook a romanelor mele, preluările recenziilor scrise de bloggeri devin imediat virale. Unele au avut și câte 500 de vizualizări!
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.
Sincer, nu am citit suficiente cărți ca să am o părere despre literatura română contemporană. Cumpăr însă (eu sau soția) aproape tot ce aflu că este interesant sau de calitate: Filip Florian, Ioana Pârvulescu, Groșan, George Moise etc. Pe o insulă probabil aș reciti Răzvan Rădulescu și Varujan Vosganian. Alte cărți mi-au plăcut, dar nu le-aș reciti.
-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
Până acum nu am câștigat nici un leu din scris, în România (exclud articolele publicate în presă și adunate recent într-un volum „de portofoliu”, intitulat „Scrapbook muzical”). Primesc din când în când câte un cec din America și mi se virează sume mici din Europa, ca „royalties” pentru edițiile Kindle ale cărții de teorie. Pentru „Cartușe”, dacă am calculat bine, voi primi cândva vreo 300 de lei, probabil impozabili. Cum nu sunt scriitor profesionist, nu știu dacă trebuie făcut ceva și ce anume. Probabil că dacă romanele mele s-ar vinde în tiraje de 50.000 de exemplare aș zice că nu trebuie făcut nimic.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
