Din 20 ianuarie ne întâlnim în cinematografe cu „Taximetriști”, un film regizat de Bogdan Theodor Olteanu, a cărui acțiune se concentrează într-o noapte și urmărește întâmplările prin care trec doi taximetriști, Lică (Alexandru Ion) și Liviu (Rolando Matsangos). Liviu este un familist convins care duce o viață monotonă. Își dorește să strângă bani pentru o viață mai bună și să-și repare relația cu soția lui, Victoria (Victoria Raileanu). Aflăm mai multe despre personaj și despre film de la actorul Rolando Matsangos.
Povestește-ne despre personajul Liviu, jucat de patru ani încoace în spectacolul „Taximetriști” și acum în filmul cu același nume. Cum ai ajuns să-l joci, cum este, ce te-a atras la el, cum au fost pregătirile pentru rol – spectacol vs film, ce s-a schimbat/ adăugat pentru film… ?
Pe scurt, Liviu e un bărbat care trece prin criza vârstei de mijloc încercând să jongleze cu prea multe elemente pe care nu le poate controla, pentru că nu le înţelege. Şi asta pentru că e mult prea focusat pe dorinţele lui, fără să ţină cont de ce se întâmplă cu cei din jur.
În spectacol am ajuns în urma unui casting. Pe Bogdan nu-l cunoşteam la momentul respectiv, ne ştiam doar printr-un prieten comun. Mi-a scris pe Facebook, mi-a trimis textul: „Aruncă şi tu un ochi, şi dacă-ţi place, hai să-l citim o dată”. De felul meu sunt destul de leneş, ţin minte că îmi propusesem să-l las pentru a doua zi, dar m-a incitat titlul şi mi-am zis să arunc un ochi, să-l răsfoiesc un pic. Aşa, de curiozitate. L-am citit până la capăt. N-o să zic „pe nerăsuflate”, pentru că în general se face prea uşor uz de superlative, dar mi s-a părut genial. Nu, serios, mi s-a părut foarte bun. A urmat un casting, apoi am ajuns în distribuţie. Classic story.
Ce m-a atras, pe lângă umor şi personaje autentice, pe lângă structură cinematografică a dramaturgiei şi pe lângă simplitatea poveştii şi verosimilul situaţiilor, a fost un fel de bun-simţ – sau un simț bun, mai degrabă – al abordării temei: fără gesturi mari, gratuite, fără discursuri teziste de duzină. Povestea nu acuză şi nici nu scuză vreunul dintre personaje, ci le lasă să existe conform cu structura lor internă, fără a interveni auctorial asupra deciziilor lor, şi fără a apela la mijloace ieftine prin care autorii explică publicului cum stă treaba de fapt. Mi se pare mare lucru.
Nu m-am pregătit în vreun fel special pentru rol – nu m-am apucat de taximetrie sau mai ştiu eu ce minune de method acting, dar pot spune că merg destul de des cu taxiul, şi am cunoscut mulţi Liviu şi mulţi Lică în timpul curselor. Sunt nişte oameni pe care-i cunoaştem mai toţi.
Spre deosebire de prietenul său Lică, taximetristul Liviu e mai reținut, însă, ascunde o poveste de viață pe care o aflăm printre picături: e căsătorit de multă vreme, a fost în străinătate, iar la întoarcerea din țară s-a apucat de taximetrie pentru a-și întreține familia. Ce ne poți spune despre povestea lui, prietenia cu Lică, ce îți inspiră și ce anume din povestea lui te pune pe gânduri? Ce are foarte diferit față de alte personaje pe care le-ai interpretat?
Liviu e una din poveștile alea cu români plecaţi din ţară, dar fără happy-end. Şi asta pentru că e nevoit să se întoarcă, pentru că între timp se întâmplă… viaţa. Iar revenirea îl debusolează total, brusc toată existenţa lui este conjuncturală: taximetria, prietenia cu Lică, şi cel mai grav – căsnicia.
Liviu şi Victoria s-au cunoscut în liceu – emoţional, acolo s-au şi blocat, relaţia lor funcţionează mai degrabă din inerţie. Problema intervine atunci când Victoria, într-un moment de luciditate, decide să-i pună capăt. Pentru că una dintre calităţile lui Liviu este şi cel mai mare defect: e un om principial. Asta îl face loial şi generos, pe de o parte, un tip în care îţi poţi pune toată încrederea, dar pe de altă parte rigid şi egocentric, încăpăţânat, concentrat doar pe nevoile lui. Aici încep problemele.
Dincolo de poveștile celor doi taximetriști și ale clienților lor, filmul vorbește și despre relația cu noi înșine și relația cu ceilalți – ce ne spunem și ce nu ne spunem, cu sinceritate. Ce îl motivează, ce îl sperie, ce îl bucură pe Liviu? Dar pe tine? Și cu ce ai vrea să rămână publicul din povestea lui?
Cred că filmul vorbeşte în primul rând despre singurătate, iar una dintre cele mai grave forme este singurătatea din cuplu. Oamenii recurg la tot felul de subterfugii pentru a scăpa de singurătate, Lică, spre exemplu, e într-o căutare perpetuă de relaţii sexuale pasagere, de aventuri de o noapte.
Refugiul lui Liviu, în schimb, este în planuri de viitor: un model mental ideal, într-un viitor improbabil la care-şi raportează toată existenţa. Dorinţele lui sunt foarte strâns legate de principialitatea care-l caracterizează, dar şi de un soi de conservatorism generat de criza specifică vârstei: o casă, o familie, un copil. Numai că între timp devine atât de angajat în această formă de escapism, încât pierde contactul cu ce se întâmplă în realitate în relaţia dintre el şi Victoria.
Cred că în povestea asta a momentului de criză pe care o traversează Liviu şi Victoria, or să se regăsească foarte mulţi oameni din public.
Cât au durat filmările și ce a fost cel mai complicat pentru tine la proiectul ăsta? A fost ceva care te-a pus la încercare?
Filmările au durat cam două săptămâni. Doar că au fost filmări de noapte. Şi asta a fost şi cel mai greu – oboseala cronică. Pentru că două trei nopţi nu înseamnă mare lucru, dar în a doua săptămână începi deja să-ţi pierzi concentrarea, te simţi extenuat. A, şi a mai fost şi frig, pe deasupra.
Cum a fost colaborarea cu colegii, scenariștii, regizorul? Povestește-ne câteva întâmplări de pe platou. Și dacă ai vreo replică favorită, spune-ne care este și de ce.
Minunată, cum altfel? Nu serios, chiar a fost una dintre cele mai bune echipe cu care am lucrat. De regulă, la filmările de noapte, în jurul orelor 3-4 dimineaţa, şi mai ales în a doua jumătate a perioadei de filmare, oamenii încep să-şi piardă calmul, apar tensiuni, se fac atmosfere. Nu a fost cazul aici. Chiar am simţit că întreaga echipă a participat cu drag la filmare.
Cred că un mare merit îl au Bogdan (regizorul) şi Marius (DOP) care lucrează foarte bine împreună.
La întâmplări, am una singură, cu o doamnă care m-a întrebat într-o pauză dintre duble dacă sunt liber. Am întrebat-o „Unde mergeţi?” „ În Militari”.” 60 de lei!” „Cât?!”
Nu, glumeam, i-am zis din prima că suntem la o filmare, şi că nu sunt taxi.
Replici favorite, am foarte multe, dar una care-mi place în mod deosebit este „Unde-s toţi tații mă? Am impresia că toţi oamenii au crescut fără tată”.
Ați filmat multe nopți pe platformă mobilă, un record pentru un film românesc. Cum a fost această experiență?
Destul de greu, dar cred că cel mai greu a fost pentru echipă. E o filmare foarte complicată dpdv tehnic, lumini, microfoane şamd. Pe urmă, noi (actorii) am stat în maşină, sigur, era un pic de curent de la câte un geam deschis, dar oamenii ăştia au stat în afară, pe platformă, în frig.
Groaznic.
Care crezi că sunt punctele de convergență dintre societatea actuală și Taximetriști?
Cred că taximetriştii, în general, sunt un foarte bun indicator al „momentului” unei societăţi, de la noi sau de oriunde. Pentru că provin din toate păturile sociale – de la oameni cu patru clase, până la absolvenţi universitari care fac taxi part-time pentru a-şi rotunji veniturile. Mai mult, sunt oameni care la rândul lor intră în contact cu toate clasele sociale, şi care se contaminează involuntar cu energiile, mentalităţile şi frustrările noastre, ale celorlalţi. Sunt un barometru viu al nivelului de cultură şi de civilizaţie al societăţii. Suntem noi, cu rate la bancă, părinţi bolnavi, singurătate, căsnicii destrămate şamd.
Cum ai rezuma filmul Taximetriști, ca noutate în peisajul cinematografic românesc? Te invităm să oferi o recomandare personală de vizionare.
Cred că ușor-ușor începem să depăşim falsul conflict dintre filmul de autor şi filmul de public. Cred că e loc suficient în peisaj pentru toate genurile de film şi există public pentru toate genurile de film românesc. N-am înţeles niciodată dilema. Pe urmă cred că există filme care pot împăca cu brio ambele abordări şi sper că Taximetrişti va fi unul dintre ele.
Cum vezi acum meseria de actor față de momentul admiterii sau al absolvirii facultății? Ce s-a schimbat, ce ai vrea să se schimbe pentru actorii din România?
În teatru s-au schimbat foarte multe lucruri, pe de o parte, pe de alta nu s-a schimbat nimic. Cred că statutul artistului independent a rămas acelaşi în relaţie cu statul, adică irelevant. Fondurile pentru proiectele independente sunt la fel de mici sau şi mai mici, posturile sunt blocate, şi când se deblochează, se deblochează cu recomandare, în continuare nu există un sindicat al actorilor, în fine. Plictisesc deja. Pe de altă parte, mi se pare că artiştii sunt mai reactivi în ultima vreme, şi asta mi se pare sănătos.
Ce planuri ai pentru perioada următoare? Unde te mai vedem?
Sunt actor independent, deci povestea cu planurile e destul de volatilă, am învăţat să nu-mi fac foarte multe planuri. Dar, înafară de „Taximetrişti”, aştept încă o premieră a filmului de debut al lui Adi Voicu, dar despre care nu ştiu foarte multe deocamdată şi o filmare cândva în primăvară, în regia Sarrei Tsorakidis, despre care iarăşi, nu pot vorbi foarte mult. În teatru, ne întâlnim la „Taximetrişti”, la Apollo 111.
Rolando Matsangos s-a născut la 7 oct 1979 în București, a absolvit UNATC secția actorie la clasa prof. Mircea Albulescu și Cătălin Naum în anul 2003. De atunci a jucat în spectacole ca „Stop the Tempo”, „Mady-baby.edu”, „Sado-maso Blues Bar”, „20/20”, „Xmm din Ykm” în regia Gianinei Cărbunariu, „Cum gândeşte Amy” în regia Cătălinei Buzoianu, „Pentru o mai bună înțelegere” în regia lui Mimi Brănescu, „Taximetriști” în regia lui Bogdan Theodor Olteanu etc. A participat ca performer în varii proiecte ale Alexandrei Pirici și ale lui Manuel Pelmuș. A jucat în „Sieranevada” în regia lui Cristi Puiu, „Povestea unui pierde-vară” în regia lui Paul Negoescu, „Câmp de maci”, regia Eugen Jebeleanu, „Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric”, regia Gabriel Achim.
