Scriitor în pandemie: Andrei Ruse

Andrei Ruse (n. 1985, București), scriitor și editor de carte, autorul romanelor „Soni”, „Zaraza” sau a cărții de proză scurtă „Despre tristețea femeilor frumoase”, inițiatorul și directorul editurii Hyperliteratura.

-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?

De câțiva ani, sunt împărțit în două: scriitor și editor, învârtindu-mă complet în lumea cărților. Ca scriitor, după o perioadă lungă, de vreo 4-5 ani, am avut în sfârșit liniștea, răbdarea și energia să mă reapuc de un roman (ultima dată am publicat „Zaraza”, în 2014) și nu e un proiect chiar micuț, ci un „aparent” fantasy (mai mult basm, fie vorba între noi) de mari proporții, cu teme 100% românești, inspirat după „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Sper ca în 2021 să-l și termin. Asta a însemnat și încă înseamnă o bună perioadă de cercetare pe folclor românesc, literatură veche șamd, și am reînceput să citesc hardcore, cum parcă nu avusesem timp până acum. Demult n-am mai scris 3-4 ore (minim) / zi și nici n-am mai citit chiar mai mult de atât. Intrasem, cumva și din cauza editurii, într-un cerc vicios și obositor de „citit” manuscrise și căutat soluții de promovare și dezvoltare, uitând să-mi acord și mie atenție. 2020 a fost anul regăsirii ca scriitor, aș putea spune.

 

Ca editor, pe cealaltă parte, lucrurile au fost demne de un adevărat roller coaster. Editura Hyperliteratura e o editură micuță, dar cu nume deja importante adunate în acest proiect și în 2020, în plină pandemie, am publicat mai multe cărți decât o făcusem în ultimii doi ani. Asta n-aș fi văzut-o venind… Alții, care publicau mult, abia dacă au scos 1-2 titluri, nu mai zic de edituri mari care au închis definitiv portița autorilor români. Nu prea fac comparații, noi avem drumul nostru total diferit (orice e diferit la noi, de la drepturi de autori la promovare, cred că suntem printre puținii care se și ocupă concret de marketing & PR), dar n-am avut cum să nu sesizez niște discrepanțe uluitoare în abordarea crizei.

 

În timp ce alții au căzut, noi am deschis noi colecții și am adus noi autori și am scos niște proiecte senzaționale: ediția aniversară a „Amantului Colivăresei” de 25 de ani, a lui Radu Aldulescu, carte care a stat la baza filmului „Terminus Paradis” (regizat de Pintilile); superbul album „10 povești și rețete pierdute prin Deltă” a lui Teo Hossu-Longin, o bijuterie de carte care implică și gastronomie și tradiții și istorie; ca să nu mai zis de cartea anului, din punctul meu de vedere, din seria Memorialul Durerii, „Reeducarea de la Pitești”, de Lucia Hossu-Longin. Superba Antologie George Vasilievici (1978-2010), care mi-a fost un prieten extraordinar, lucrată la zece ani de la dispariția sa prematură împreună cu Claudiu Komartin (o colaborare care sper să se tot repete) e un alt proiect care m-a stors emoțional.

 

În 2020, am învățat să privesc altfel piața de carte, cred că am o înțelegere mult mai profundă a ei, și am luat, din câte se pare, deciziile „corecte”. Unii s-au speriat, dar mie mi s-a părut un an al nebuniei complet, în care să te arunci înainte cu tot ce voiai. Strategia mea a fost simplă: murim încet și sigur sau ne aruncăm cu totul înainte și murim spectaculos. În varianta a doua, existând și șansa unei relansări, ceea ce s-a și întâmplat.

 

Tăvălugul de stări prin care am trecut bate orice alt an, și nu e ca și cum viața mea din ultimul timp ar fi fost vreun paradis. Din contră, 2020 a fost chiar anul reașezării. Am reînvățat să mă bucur de lucrurile simple, m-am reapropiat de oameni în loc de cifre (că așa e când ești antreprenor, ți-o mai ia mintea pe arături de exceluri și facturi), m-am redescoperit până la urmă altfel. Trăgând linie, a fost poate cel mai bun an al meu, personal.

-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?

Anul 2020, la Hyperliteratura, era inițial anul în care trebuia să avem cele mai multe lansări (și chiar festivaluri proprii), undeva la peste o sută la număr (și cred că minimalizez, poate chiar spre două sute). Pregăteam efectiv o nebunie de „promovare”, de drumeții și aventuri. Din martie însă, cu lockdown-ul, am sucit totul și am trecut pe ceea ce știam de fapt mai bine: online-ul. Că noi aici doar ne-am „născut”. Crowdfunding-uri, multe evenimente online (pe Facebook mai ales, cu Zoom-ul mai puțin), lansări live cu dezbateri cu publicul (și autografe date ca la lansările adevărate, pentru cei care comandau în timpul live-urilor), content video, nu mai zic că am reformat întreg site-ul, dar aici sunt deja detalii tehnice. Urmează și altele, anul ăsta chiar o să dezvoltăm partea de video și chiar de podcast, ne bate gândul, dar mai avem nițel de așezat terenul.

 

Este eficient onlineul? Sigur că da, dacă te pricepi sau investești (și nu numai bani, deși contează și ăștia, dar mai ales timp și creativitate). Dacă apelezi la specialiști nu mai zic, dar câți au făcut-o? Multă lume crede că promovarea în online înseamnă să scrii niște chestii pe Facebook… Fără obiective concrete, fie de awareness, fie de vânzări, fără bugete, fără influenceri, fără Instagram, fără Youtube (stai că vine Tik Tok-ul din urmă), fără nimic de fapt… În genere, cei care se plâng de online sunt cei care nu pricep o iotă din el în secolul ăsta.

 

Bun, cu toate astea, lucrurile pe zona de carte nu sunt așa roz – dar n-au fost niciodată în România. Am scris și vreo două editoriale pe tema asta (uite unul, curpinzător: „2020 a fost anul în care scriitorii au uitat să dea autografe”); vânzările din online nu pot recupera din cele fizice, la fel cum evenimentele online nu se compară cu întâlnirile față în față cu cititorii. Unii chiar se bazau strict pe ele și au căzut, inevitabil, în freză.

 

Ne-am adaptat cu toții, cred, mai mult sau mai puțin, dar e un survival mode deocamdată. Adevărata ieșire din criză va fi cu terminarea pandemiei până la urmă pentru toți din domeniul artistic. Și ne pregătim temeinic pentru ea.

 

Va continua și după pandemie treaba cu onlineul? Normal, lumea deja s-a schimbat, numai unii naivi nu văd asta. Onlineul a crescut enorm, doar că mie mi se părea esențial și înainte, nu am fost luat prin surprindere.

-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?

În 2020, poate doar cititorii înrăiți au citit mai mult, acea zonă din piața de carte de 10-15%. În rest, Dumnezeu cu mila. Dacă pe o analiză din 2019, un român nu citea nici măcar (repet: nici măcar!) o carte pe cap de locuitor, probabil analizele pe 2020 vor fi dincolo de catastrofale. Și când zic „o carte”, includ tot: lecturi obligatorii, cărți de self-help, rețete etc. Nu beletristică, asta-i deja boierie.

 

Despre cărțile mele, sincer, habar nu am. Contractele tuturor romanelor mele au expirat cu editurile la care au fost (Polirom, Rao) și nici nu se mai găsesc, cu foarte rare excepții. O parte dintre ele le-am pus la liber în 2020, online, ca un fel de… „cadou” de pandemie, să-i zic? S-au downloadat mii de pdf-uri și epub-uri. Acum eu știu cât s-o fi și citit? Am primit multe mesaje, ce-i drept, legat de ele. Nu vreau să par arogant, dar ca autor, n-am dus niciodată lipsă de public. Doar că eu n-am mai venit de ceva timp cu o noutate. Voi fi curios de cât va fi citit următorul meu roman de care-ți povesteam, care va ieși ori spre finele acestui an, sau poate chiar în 2022.

-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.

Hmmm, și apărută în 2020? Pentru că, așa, o să joc foarte nefairplay, și-o să zic de niște cărți de la Hyperliteratura: de departe, seria „Lelian”, cu romanele „Micul saturnian” și „Îmbarcarea către Cythera”, primele două din totalul de patru, biografia ficționalizată a lui Paul Verlaine realizată de Octavian Soviany. Un singur cuvânt am: ma gis tral. O apariție superbă însă, pe care dacă n-aș trece-o în „listă” aș fi de-a dreptul nebun, ar fi romanul Hipodrom, al minunatei Nora Iuga. O, da, ce carte frumoasă… Tot „greii”, știi cum zic.

 

Altfel, citită în 2020, dar apărută cu un an mai devreme din câte îmi amintesc, ar fi „Varșava”, debutul în proză al Anei Donțu, la ed. Nemira, o carte care m-a vrăjit și în care am descoperit o viitoare mare prozatoare – mai are de tăiat din cumulul mare de poezie și de lucrat mai bine la story, în detrimentul „stărilor”, că doar proza e proză, dar are o „mână” senzațională. Am fost chiar la Sibiu și am luat-o și cu autograful autoarei, cu creionul, cum altfel?

 

Pe partea de străini, nu știu dacă ceva din 2020 m-a atras foarte mult, dar cartea anului a fost „Laurul” lui Vodolazkin.

-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?

La fel, le împart în două: scriitorul și editorul.

 

Scriitorul: să-și termine romanul „Ultimul împărat nemuritor” și, dacă se poate, deși nu mă grăbesc absolut deloc, voi da cărții ăsteia tot timpul care i se cuvinte, să o și publice. E un roman însă, ți-am zis, de proporții mari, deja am scris la el peste 300.000 de semne (adică, așa, vreo 250 de pagini de carte, ca medie), și planul e să-l duc la vreo 1.250.000. Un cărțuloi, ce să mai, că e de fapt o trilogie, chiar dacă eu vreau să iasă întreagă, împărțită chiar în trei cărți: Cartea blestemelor, Cartea ielelor, Cartea plângerii. Dar mai multe o să zic eu la timpul potrivit. Sper, îți dai seama, să fie și un „hit”, când va fi să fie. Aș vrea să fie „best of”-ul meu.

 

Ca editor: să nu las Hyperliteratura din mâini, ci să continui să o dezvolt, poate mai tare decât în 2020.

 

Deschidem deja o colecție nouă, de comunicare și marketing românesc (că noi vrem să mergem numai pe autori români 100%, se știe), cu monsieur Cristian China-Birta ca figură centrală, cu peste 15 ani de experiență în digitalul românesc, atât ca prim autor al colecției, cât și ca viitor coordonator.

 

Mai avem alte două colecții în plan, una ce ar continua best-seller-ul nostru, „Istoria ROCKului românesc”, pe parte de biografii, dar și una de istorie a fotbalului. Om trăi și om vedea ce s-o concretiza, multe sunt în stadiul de idei, altele sunt „pe țeavă”, cum îmi place să le zic, dar durează.

 

În rest, să continuăm colecția de beletristică cum știm noi mai bine, atât cu autorii deja consacrați: Radu Aldulescu va da un nou roman, uite veste!; Octavian Soviany continuă seria „Lelian” și lucrează în același timp la o carte superbă de istorie „povestită” a literaturii române; ni se va alătura și marele prozator Ion Groșan undeva prin 2021, cred că spre vară; va veni și „regina SFului românesc”, dar nu cu SF, ci cu un historical fiction fatanstic, Ana-Maria Negrilă. Avem și debuturi: Oana David – „Între două fronturi”, din martie, rețineți, că va fi mare carte, presimt eu, pentru 2021. Noi nu prea debutăm, dar și când o facem, rupem tirajele.

 

Și, bineînțeles, colecția de istorie. Am aruncat numai așa, câteva titluri pe care le avem în viitorul apropiat, dar ele sunt muuult mai multe. 🙂

(Fotografie de Maria Bordeanu)