Daniel Bănulescu (n. 1960, București) este un romancier, poet și dramaturg român. A publicat romanele „Te pup în fund, Conducător Iubit!”, „Diavolul vânează inima ta” și „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”, care, împreună cu romanul „N-ai vrea să te trimit în Paradis?”, alcătuiesc Clanul de Romane intitulat „Cea mai frumoasă poveste a lumii”. Pentru operele sale, a fost laureat al premiilor: Premiul European de Poezie, acordat de orașul Münster, Premiul Academiei Române pentru roman, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie. Douăsprezece dintre cărțile sale au fost traduse în alte limbi.
Am scris despre „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”, volum reeditat de curând la Editura Paralela 45, aici.
Jovi Ene: Ați publicat în 2020 ”ediția definitivă” a volumului ”Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”. Ați făcut modificări importante, structurale față de primele două ediții?
Daniel Bănulescu: Una dintre marile mele dorințe a fost să scriu cărți într-atât de bune, încât să se trezească singure și să se ducă, în locul meu, la serviciu.
Am scris „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor” și am observat că e, uneori, ezitant în a-mi îndeplini această dorință. Așa că l-am rescris în următorii zece ani, până a căpătat deprinderea de a face minuni.
– Cum s-a format acest ”Clan de romane”, intitulat ”Cea mai frumoasă poveste a lumii”? V-ați gândit de la început la o tetralogie sau aceasta s-a format de la sine?
Orice scriitor e un centaur: Jumătate, el. Jumătate, cărțile lui.
Numesc această serie de romane „Clan”, deoarece ele se comportă ca într-o familie. Se nasc, se războiesc, se îndrăgostesc, au impresia că au devenit nemuritoare, își dau seama de eroare, dau naștere unor urmași, fug cu niște artiste și, uneori, crapă.
– Care este povestea din spatele romanului ”Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”: când ați început scrierea lui, cât a durat concepția, cum ați ”gândit” titlul acestuia?
Aș putea să-mi irosesc viata, tot răspunzând acestei întrebări, în următorii 25 de ani și tot n-aș încheia. Există întrebări la care e bine să răspunzi. Și întrebări la care e sănătos să ai talentul să taci.
– În legătură cu titlul, ați avut reacții de la cititori sau de la potențialii cititori? Vă întreb pentru că eu am auzit unele reacții, unii fiind uimiți, alții atrași de acesta.
Acest titlu e urât de absolut toți scriitorii. Pe bună dreptate. Fiecare scriitor își spune: „Ia uite, băi, eu am scris cu adevărat cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Și vine Bănulescu ăsta și doar îl intitulează”.
– A existat vreun plan al unui atentat asupra lui Nicolae Ceaușescu despre care aveți cunoștință și pe care l-ați folosit ca punct de plecare a acțiunii romanului?
Mi-am plecat urechea la șoaptele tuturor securiștilor. Am ajuns să pot recita biografia „Iubitului Conducător” la fel de cursiv ca Adrian Păunescu. Spre surpriza mea am descoperit că au existat atentate împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Bineînțeles, cele necunoscute sunt cele mai captivante.
– Cum a decurs documentarea pentru acest roman? Mă refer aici la două componente care mi se pare atipice și puțin utilizare în romanele ultimelor decenii – Organizația Martorii lui Iehova și rezistența anti-comunistă din munți.
Amicul meu, Iarba Fiarelor, care e și personajul meu, trece prin șapte medii izbitor de pregnante, pentru a se lămuri în ce cred oamenii și cum presupun ei că ar trebui trăită viața.
Locurile unde se refugiază IF-ul sunt: Într-o rețea de locuințe conspirative. La Morgă. La Vrăjitoare, La Mănăstire. În munți – și singur, și însoțit. Și într-o familie de Martori ai lui Iehova. Fiecare loc are o filozofie specială, uluitoare, care te lasă cu gura căscată.
M-am documentat în toate chipurile Am trăit și eu în acele locuri. L-am rugat pe Iarba Fiarelor să nu-mi ascundă nimic. Și nici nu m-am dat în lături să citesc și să-mi imaginez.
– Ați folosit în ”Cel mai bun roman al tuturor timpurilor” multe nume cu ”dichis”. Cum le-ați ales? Sunteți interesat de etimologie, de onomastică?
Nu cine știe ce.
– Care este relația dvs. cu religia, mai ales din punct de vedere literar, ”Cel mai bun roman al tuturor timpurilor” având o componentă religioasă importantă?
E secret.
– Simțiți câteodată dorința sau nevoia să vă introduceți în romanele dvs.? În romanul despre care vorbim, la un moment dat, apare ”un tip, Daniel Bănulescu, de la Cenaclul Universitas”…
În romanul meu „Te pup în fund, Conducător Iubit!” sunt deja personaj.
Mă întâlnesc cu Ceaușescu. Mă plimb cu limuzina lui. Punem la cale chestii. Și nu mă dau deoparte ca, exact prin literatura pe care o scriu, să-i salvez viața dintr-un alt atentat.
Dar, pentru că n-am avut destul curaj atunci, personajul ce poartă numele meu a ieșit palid, nu face gaură în cer.
– Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Cînd scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Când scriu inspirat, levitez.
Pentru asemenea momente, plătesc un amic, care mă plimbă, ca pe un balon cu aer cald, ținut de o sfoară, prin oraș. În vreme ce, la celălalt capăt al sforii, mă străduiesc să nu-mi vărs cafeaua și scriu.
– Cum a decurs pandemia pentru scriitorul Daniel Bănulescu?
Nu sunt pregătit să scriu despre pandemie. Probabil, ea e cea care îmi împinge acum ușa apartamentului. Însă eu o țin cu piciorul.
– Ce pregătiți pentru viitorul apropiat, ce carte aveți în minte sau în sertar?
E strict secret.
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din arhiva scriitorului.)
