Pe Ioana Stăncescu am cunoscut-o pe Voxa. Vocea ei caldă, dar fermă, mi-a povestit istoria Adei din romanul „Tot ce i-am promis tatălui meu” (Editura Trei) o carte în care femeia se eliberează de preconcepții, de mustrări de conștiință și, oarecum renaște. Dacă ar fi să rezum experiența acestui interviu pe care spontan i l-am luat la FILIT 2022, aș spune doar atât: descoperiți umanul din spatele cuvintelor. Și dacă încă nu ați citit acest roman excelent, atunci e momentul să-l treceți pe listă, la înaintare, printre zecile de titluri pe care urmează să le descoperiți.
– Bună, Ioana! Mulțumesc pentru timpul pe care mi-l acorzi. Hai să începem cu o întrebare simplă: De ce scrii?
Uf, ce întrebare grea. Scriu pentru că mă ajută să-mi placă de mine. Nu mă face fericită, adică e un fel de presiune, nu mă simt eliberată că scriu, dar nu mă pot opri. Da, cred că anume așa mă plac eu pe mine. Mi-am dorit dintotdeauna să scriu, am fost ferm convinsă că nu sunt capabilă să scriu. Și nici măcar nu faptul că nu sunt capabilă. Pentru că e una să nu poți scrie și alta e să fii convins că scrii prost.
– Deci, un fel de clasic sindrom al impostorului?
Și chiar la un moment dat am avut o discuție cu cei de la Editura Trei, care mi-au spus „nu am mai văzut așa ceva. Nu crezi în tine, dar măcar nu te mai săpa singură. Nu te mai justifica: că e o cărticică, că am putut…”. Cred că nu mă pot opri. Nu scriu zilnic, sufăr când nu scriu, sufăr când scriu, cred că nu e neapărat bine ce scriu. Sunt ceea ce francezii numesc jamais contente, niciodată mulțumită sau greu de mulțumit. De la o vârstă încolo am ajuns să accept că așa sunt eu.
– Se trăiește în România din scris?
Nu se trăiește din scris, dar totuși eu sunt un scriitor cu doar o carte. Probabil sunt oameni care trăiesc din scris, dar ei sunt foarte puțini, însă pe lângă cât ai putea să câștigi din publicarea unei cărți, eu am văzut asta în Franța, orice eveniment unde mergi ca să citești sau să discuți se plătește. Fie că faci o lectură într-o bibliotecă publică, fie că mergi într-o școală, fie că te duci la un festival sau că mergi să faci niște lecturi publice – ai o muncă și este remunerată. Mai bine sau mai prost – în dependență de cine ești tu și în funcție de câtă lume poți să aduci. La noi, în schimb, ești extrem de flatat, dar în acest punct se oprește.
– Într-un final, munca ta se sprijină doar pe o doză anume de entuziasm.
Da, și cred că foarte mulți oameni, din lipsă de finanțare, ajung să se bazeze pe prietenii ca să lanseze ceva. Adică, hai să-l invit pe acela sau pe altul… Suntem o comunitate sudată și săracă.
– În aceste condiții, suntem o țară în care se traduce foarte multe titluri străine și se scrie foarte puțin pe plan național. Cum crezi, care e motivul central al acestui fenomen?
Traducerile se vând foarte bine. Autorii autohtoni cred că se vând într-un cerc restrâns.
– Adică se citesc ei între ei?
Da, exact. Acum să ne înțelegem, câștigăm puțin. Foarte puțini oameni își permit să se ducă la plezneală și să ia o carte pentru copertă sau pentru că m-a intrigat titlul. O luăm dacă am auzit de ea. Te simți cumva furat dacă îți iei o carte scumpă și nu-ți place. Cred că, din punctul acesta de vedere, ar trebui cumva să fie și scriitorii români aduși în față, adică uite, de exemplu, concret pe cartea mea, eu cred că dacă s-ar fi făcut o nouă ediție sau să apară pe copertă mențiunea „Laureat al Premiului Primul Roman de la Chambéry”, acest lucru ar fi fost un potențial cârlig pentru cititori.
– E totuși o problemă de marketing și de promovare?
Cred că sunt mai multe probleme și nu le putem rezolva pe toate. Cred că nu avem nici banii, dar avem posibilitatea de a rezolva acele mici chestii, precum sunt cele despre care îți spuneam mai sus. Și chiar o să-ți spun, că anume asta a făcut Eli Bădică cu cartea Mariei Orban, care a fost și ea laureată la Chambéry, iar a treia zi cartea era reeditată, într-un nou tiraj, cu mențiunea pe copertă.
– Tu ți-ai lansat cartea…
Nu, eu nu mi-am lansat cartea. Eu trebuia să am lansarea pe 13 martie 2020, iar pe 11 martie a venit lockdown-ul. S-a făcut o lansare la vreo 4 luni după apariția cărții, doar că fără public și cu transmisie Live pe Facebook. Dar elementul care clar a propulsat romanul a fost Chambéry, și țin să mulțumesc editurii Trei, pentru că a fost trimis la Chambéry, eu nici n-am știut. Ei au avut mai mulți autori în diferiți ani, mulți laureați și câștigători. Am fost recunoscătoare pentru că nu toate editurile își trimit la acest concurs scriitorii.
– Hai să vorbim puțin despre cartea ta. Pentru cine este ea?
Cartea aceasta este pentru mine. Când tatăl meu a murit, eu aveam 16-17 ani și a fost un șoc, pentru că nu știam că era bolnav. Știam că e bolnav, dar nu știam de ce suferă. Știam că este un cancer. Și pentru că în trecut copiii erau mult mai protejați decât astăzi și mult mai inocenți, mama, neștiind ce să facă, mi-a ascuns cât de bolnav este, gândindu-se să mă lase să termin anul școlar și după să-mi spună cum stau lucrurile. Problema e că din momentul când mi-a spus și până a murit au trecut doar 2 luni. Acum, cu ochiul adultului care face terapie de 7 ani, știu că am trăit o traumă, dar atunci nu înțelegeam asta. Și mi-am dorit să scriu o carte despre tata. De-a lungul anilor am crezut că această carte ar fi un omagiu pentru el. L-ar învia prin prisma amintirilor frumoase, eu fiind foarte legată de el. Când am început să scriu această carte, a ieșit cu totul altceva, în sensul că m-am răfuit cu tata. Cumva am profitat de faptul că este mort ca să-i spun tot ce n-am avut curaj să spun vreodată, nici măcar în mintea mea. Să pot spune că a-ți iubi părinții nu înseamnă neapărat să fii de acord cu ei, nici că ei nu sunt perfecți. Într-un final am făcut ceva ce i-am promis tatălui meu. Am scris această carte.
– De ce ai ales cancerul pentru eroina principală?
Din mai multe motive. În primul rând, cunosc boala. Nimeni nu putea să-mi reproșeze că bat câmpii sau că nu știu cum e. Deci, efectiv, nu aveam nevoie de documentare. Îmi era un subiect la îndemână. În al doilea rând, pentru că mi se pare că trăim într-o societate, cel puțin în partea asta de Europa, unde femeia are nevoie de un pretext foarte puternic pentru ca să facă ceea ce are chef să facă. Ceea ce însă nu înseamnă neapărat lucruri bune și frumoase. Pariul pe care l-am făcut cu această carte a fost să creez un personaj central feminin rău. Am vrut să scriu o carte despre o persoană egoistă, despre o femeie care nu se sacrifică, da mi s-a părut că avea nevoie de un pretext. Un pretext suficient de puternic câ să justifice toată libertatea la care avea acces.
– Oarecum ai eliberat-o prin cancer?
Simplu vorbind, da. Am eliberat-o prin cancer. Practic, i-am luat timpul și i-am dat libertate. Cel mai greu mi-a fost să nu o apăr. Am scris inițial manuscrisul într-un an de zile și l-am trimis la niște edituri. De fapt, am mers la un salon de carte și acolo l-am cunoscut pe Florin Iaru care avea un atelier de scriere creativă. M-am înscris și am mers la acel atelier. Iar la finalul cursului l-am întrebat cum fac dacă am un manuscris. Mi-a dat un catalog unde erau trecute adresele editurilor. Am primit doar trei refuzuri după toate expedierile și eram gata să o las moartă. Am avut noroc de niște prietene scriitoare care îmi citiseră manuscrisul și mi-au zis că e ceva în relația mea cu personajul care nu funcționează și să îl dau nițel deoparte. După, reluându-l, mi-am dat seama că ea de fapt luptă cu foarte multă sexualitate împotriva perspectivei morții și a fricii de ea.
– Se simte asta și în obsesia ei cu acel F.
Da, și în obsesia cu F. F este de fapt un personaj – pretext care o ajută să-și cunoască sexualitatea și corpul. Practic, mi-am amintit spusele mamei care zicea „Femeia între 40 și 45 este de neoprit” și eu nu înțelegeam ce vrea să spună cu asta. Apoi am ajuns la 40 și am înțeles. Să te privești în oglindă și să nu-ți fie frică – este extraordinar. Rescriind astfel manuscrisul am înțeles că am un personaj care nu are nevoie să fie apărată, ea, de fapt, se folosește de acest cancer pentru a nu-și face procese de conștiință. Aceasta practic acceptă că misiunea sa în viață nu e să fie un copil cuminte.
– Practic, tu ai scris despre o femeie simplă, fără ifose…
Da, este un om banal. Este mai mult decât mamă, este mai mult decât soție, este mai mult decât un om bolnav.
– Și, totuși, de ce apare acel F? Care m-a scos din sărite la propriu.
Pe multă lume a iritat acest F, care a fost un amant egoist, a cărui menire nu a fost de a o iubi pe Ada, ci doar de a-i valida trăirile. Știi, cum mi-a zis cineva dintre cei care au citit manuscrisul, acest roman nu e o carte de iubire, e o carte despre o femeie care ajunge să facă pace cu sine.
– Pe final, îmi poți spune ce planuri editoriale ai, dacă nu e secret?
Nu e secret. Nu am mari planuri. Voi urma un curs de scriere la Simona Antonescu, pe partea de roman. Pentru că sunt într-un blocaj. Am sentimentul că sunt genul de scriitor care nu poate scrie decât despre ce a trăit el. Poate că nu-mi ajunge empatia, m-am gândit la asta. Mă gândesc că învățând voi ieși din acest blocaj. Am un draft, am ceva acolo, dar încă nu m-a convins nici pe mine.
– Îți urez mult succes pe mai departe și aștept cărțile tale noi.
