Poet, prozator și redactor al revistei de cultură Tribuna, Ștefan Manasia este cu siguranță o voce relevantă în spațiul românesc actual, scrierile sale putând fi receptate de pasionații de literatură de toate vârstele. În interviul ce urmează, Manasia le oferă cititorilor săi ocazia de a cunoaște intențiile și motivațiile din spatele procesului creator al romanului Platanii din Samothraki, publicat în 2022, ca parte din colecția „Prima dragoste”, de la Editura Paralela 45.
– Cum vi s-a părut această idee, Colecția „Prima dragoste” de la Editura Paralela 45? Cum ați primit propunerea și cum a fost conceperea textului?
Nu m-am ferit nici în cărțile mele de poeme, nici în primul meu roman – Cronovizorul – de tema dragostei. Încerc s-o resuscitez în ce scriu. Așa că ideea Dianei Iepure, minunata poetă și editoare a editurii Paralela 45, mi-a venit mănușă. Sincer, survolam deja teritoriul unui nou text narativ (și) erotic, dar nu găseam timpul, ritmul, poate că nici stimulul. De-aia poate că m-am angajat printre ultimii în prima fază a acestui proiect, care sper să continue. Printre ultimii m-am înscris, da, însă textul, odată început, parcă s-a scris singur în doar două săptămîni.
– Povestiți-ne puțin despre volumul Platanii din Samothraki. Cât de multă autobiografie e conținută aici?
Dacă în Cronovizorul mai apărea așa ceva, aici nu e nimic autobiografic. Ăsta a fost, într-un fel, micul meu pariu. Prietenii știu că sînt un propagandist al insulei Samothraki și al locurilor puțin atinse, greu să mai spui azi neatinse, de lepra consumeristă. Dar Nino & Tom își duc viețile lor, nu retrăiesc frînturi dintr-a mea. Desigur, mă bucură să văd/aud că unii cititori găsesc intense & emoționante pasajele fals-autobiografice (vacanțele în satul de munte, expediția pe insula cascadelor & caprelor, episoadele erotice etc.)
– Amintirile au fost dintotdeauna un refugiu pentru dumneavoastră? De ce credeți că acestea pot oferi un spațiu în care să ne simțim în siguranță?
„Frumusețea este memoria” am stabilit, prin 2015, într-un poem. Cred că scriitorul adevărat experimentează, pe lîngă altele, o fabuloasă adicție, adicția memoriei. În Platanii din Samothraki, e adevărat, m-am jucat cu amintirile, dureros-cathartice, ale lui Nino și cu amintirile, nefiltrate încă, ale unui Tom adolescent. Dar acestea sînt veninul și mierea lor, plasele lor de siguranță și prăpăstiile lor interioare, nu sînt amintirile mele.
– Care este una din amintirile, momentele din trecut în care evadați atunci când vă simțiți copleșit?
Nu pot ajunge la portalul ăsta cînd sînt copleșit. Cînd sînt jos, mă fortific altfel. Mai degrabă stimulii benigni – cafeaua, schimbarea anotimpurilor, jocul luminii – mă teleportează,-n clipele de grație, fix în paradisul mental, în amintirea aia, în care simțurile sînt hipertrofiate, extraterestre și splendoarea te învăluie protector.
– Ce diferențe credeți că sunt între Grecia din amintirile dumneavoastră și Grecia din prezent?
Iubesc Grecia și îmi place să cred că o am în sînge – clanul tatălui meu a urcat spre Valahia din zona Salonicului. L-am iubit, din liceu, pe Odysseas Elytis, iubesc teatrul grec, arheologia, ruralul, colțurile pitorești din fiecare oraș, convulsiile permanente ale societății elene (efervescentă cum poate numai Israel…) Merg constant în Grecia, așa că nu sesizez mari diferențe de la un an la altul. I-adevărat, presiunea antropică e-n creștere pe insule, pe siturile fabuloase. Și adăugăm la asta vînticelul dezolant adus de miile, sutele de mii de refugiați pe care Elada nu știu cum și pe unde o să-i mai adăpostească.
– Am putea spune că Platanii din Samothraki se apropie pe alocuri de romanul lui André Aciman din 2007, Strigă-mă pe numele tău, prin referința la exuberanța și libertatea tinereții. Care ați spune că sunt influențele literare care v-au îndrumat pe parcursul scrierii acestui roman?
Da, mă bucură că aduci în discuție titlul. Nu am citit romanul, am văzut filmul de vreo trei ori: nu m-a plictisit nici o clipă, nu i-am descoperit cusăturile. M-a fascinat de fiecare dată. Probabil că tot ce am citit & văzut în ultima vreme a influențat, subtil, scrierea Platanilor. La rigoare, pot mărturisi că mă amuza într-o vreme ideea să scriu un roman atipic de călătorie. Ușor dezaxat, comic & cinic, cum face Handke.
– Credeți că este important ca arta, și în cazul acesta, literatura, trebuie să fie ancorată în cotidian, în problemele cu care se confruntă umanitatea?
Da, categoric.
– Romanul este destul de sugestiv și clar în comentariul asupra ecologiei. Cât de important a fost pentru dumneavoastră ca acest comentariu să acompanieze descrierile unui cadru idilic ca acela al unei insule din Grecia? Credeți că a avut efectul dorit asupra cititorilor?
Bun, scriind am avut în vedere (și) publicul adolescent. Poate de-asta am exportat în roman cîteva din ideile mele despre mediu, despre animale și plante. Mă bucură, an de an, fiecare noua apariție a unei cărți de biologie, sau semnate de un biolog. Uite, recitesc zilele astea Originile creativității umane, sublima carte a lui Edward O. Wilson. Încerc să transmit cîte un pic din ce (re)cunosc – ecologie, muzică rock, literatură, cinema aici – minunaților mei cititori. Apoi, am vrut să evit mizeria unei noi cărți soft, comode despre Grecia, a încă unei cărți de amor milenial etc. Mă interesează să sabotez regulile jocului, sînt extrem de fericit cînd o fac! Iar cititoarele & cititorii mi-au mulțumit (în cîteva rînduri) pentru asta.
– Ca lectură, romanul s-a simțit foarte liric, poetic. Credeți că, dat fiind că activați și ca poet, și ca prozator, scrierile dumneavoastră sunt interconectate, epicul împrumutând elemente lirice și viceversa?
Nu știu, eu unul nu îl simt deloc poetic. Sau poeticul înseamnă doar claritatea aia a anumitor pagini, definițiile, narațiunea interioară – în efervescență continuă – a eroilor mei, „băieților” mei. Și, în tot cazul, am scris doar poezie epică, abrazivă, grunge, plebee pînă în ziua de azi: m-ar bucura să fi contaminat Platanii.
(Întrebări formulate de Irina Vasile și Jovi Ene. Sublinierile ne aparțin.)
