Pe Cosmin Leucuța l-am întâlnit prima dată, pe viu, într-un parc din Timișoara, la puțin timp după izbucnirea războiului din Ucraina. Deschis, energic, luminos – genul de caracteristici care sunt indispensabile pentru un scriitor care merge atât de convins spre succes. Acest interviu a fost o posibilitate aparte să-l descopăr ca pe un cititor și un cinefil cu gusturi foarte bine definite.
– Eu te urmăresc de ceva ani buni pe Facebook. Prima mea întrebare ar fi: de ce ești așa reticent față de literatura contemporană?
Hmm, reticent… E un paradox aici. Eu sunt unul dintre autorii români contemporani care cred că citesc foarte multă literatură română contemporană. Nu sunt reticent. Eu chiar urmăresc foarte mulți autori, eu urmăresc aparițiile și evoluția editorială a multora dintre ei. Eu le adaug cărțile pe Goodreads, bibliografii întregi. Le fac acolo mai multă muncă de întreținere decât fac editurile care îi publică. Deci, nu sunt reticent. Îi citesc și îi urmăresc din curiozitate pură și cred că, în ultimii vreo 5 sau 6 ani, dacă mă uit pe lista mea de lecturi, 90% au fost lecturi de autori contemporani. Reticent nu e un cuvânt pe care l-aș folosi ca să-mi descriu atitudinea.
Pe de altă parte, când vine vorba despre calitatea literaturii române, care se produce de generația mea, dar și de cele care vin din urmă, e deja o altă discuție. Acum nu știu dacă e vorba despre standardele mele mai înalte sau poate despre așteptările mele nerezonabile, având în vedere background-ul acestor autori, mulți fiind câștigători ai concursurilor de debut teoretic prestigioase. Sunt mulți care vin după cursurile de scriere creativă ținute de Cosmin Perța, Marius Chivu, Florin Iaru. Când îi girează nume atât de mari, mă aștept să primi cărți un pic mai bune decât s-au dovedit a fi unele dintre ele. Nu că scriu slab oamenii, dar având în vedere felul în care s-au format, aveam așteptări mari, dar recent am înțeles că problema este la mine și învăț să tratez lucrurile cu mai multă indulgență.
– Cum crezi, acest fenomen al cursurilor de scriere creativă aduce un plus valoare literaturii sau doar creează scriitori pe bandă rulantă? În rețele sociale, lumea s-a împărțit în două tabere, pro și contra.
Adevărul e undeva la mijloc. Și, din nou, un alt paradox: se spune că se publică foarte mult la noi, dar am citit un studiu făcut în Franța, acum câțiva ani, în care se spunea că 1 din 3 francezi lucrează la o carte. Noi avem o piață de carte care e infimă, suntem probabil devansați și de triburile de prin Africa, prea ocupați cu războaiele pe care le au. Cred că se publică mult pentru cât de puțin se citește în România. Deocamdată, această producție pe bandă rulantă nu e neapărat un lucru rău. Avem nevoie de nume multe, de diversitate. Oricum într-un final se vor cerne.
– Vreau să te întreb, cât de ofertantă este această piață literară pentru un scriitor tânăr, or tu ești un autor tânăr care s-a publicat la două cele mai mari edituri din țară?
Teoretic, are loc fiecare pe piață.
– Ce provocări ai avut?
Există un sfat pe care-l dau tuturor celor care vor să se lanseze pe această piață: trebuie să aibă răbdare și să se aștepte la refuzuri, precum și la ignorare din partea editurilor, pentru că acestea oricât de dornice nu ar fi să publice, tot au anumite limite. Au procese mai lente, personal mai puțin și, în special la editurile mari, unde se înghesuie mai toți autorii. Recomandarea mea e să o iei de sus în jos. Adică, de ce ai încerca la o editură mică, atât timp cât poți prinde un loc la o editură mare? Dacă cele mari te refuză, mergi la raftul al doilea.
– Câte refuzuri ai primit tu?
Am avut câteva. Faza e că la început, când am aflat de existența concursurilor de debut, cele începute de prin 2010, mi-am expediat manuscrisul și n-am câștigat, până în 2013. Dar mă trezeam menționat în listele scurte, cele din finalul competițiilor. Și asta era un feedback că făceam lucrurile bine, că trebuie să continui. În schimb, n-am primit niciodată feedback negativ explicit.
– Spuneai că la noi se citește foarte puțin, lucru valabil și la mine, în Republica Moldova. Care e totuși formula „de aur” a unui autor ca să fie citit într-o astfel de piață?
Nu cred că există o astfel de formulă…
– Tu ai mers pe două filiere: proză scurtă și roman. Care ți-a plăcut mai mult?
Sincer? Ambele mi-au plăcut, deși proza scurtă mi se pare mai greu de scris. Ai foarte multe puncte de atins în câteva pagini și trebuie să fii atent cum formulezi frazele. Pe când în roman – ai mai mult spațiu de mișcare, de manevră.
– Ești foarte cinematografic în cărțile tale. Sunt de vină și preferințele tale cinefile?
Categoric.
– Ce regizori preferați ai și pe care îi recomanzi oricui și oricând?
S-ar putea să nu surprind prea mult cititorii. Scorsese, Tarantino, Nolan, Cronenberg, Sofia Coppola, James Cameron și soția lui, Suzy Amis. Grosul clasicilor, cum ar veni.
– Ce carte, din cele scrise de tine, ai vrea să fie ecranizată?
Cred că toate, inclusiv proza scurtă se pretează unui model cinematografic sau poate unei piese de teatru scurte, sau unui scurtmetraj. Nu le-am scris neapărat în ideea unei ecranizări, dar pentru că gândesc foarte vizual le apropii spre ecranizare. Cred că am fost de mic contaminat de plăcerea filmelor. E totuși vorba de copilăria anilor `90, când televizorul era cel mai bun prieten al copiilor. Am învățat să gândesc în termeni vizuali, poate de asta cărțile îmi ies anume așa.
– Zi-mi 3 cărți contemporane, de la colegii de breaslă, care ți-au plăcut mult?
Mi-a plăcut „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” a lui Florin Lăzărescu, pentru că e foarte scenaristică. Mi-a plăcut mult romanul „Iorgu” lui Adrian Jicu, o biografie romanțată a vieții lui Bacovia. Din debuturi, mi-a plăcut foartea mult cartea Adrianei Jderu „Spații mici”, mi se pare a fi cel mai bun debut de la Iulian Bocai încoace, din 2018 încoace. O proză scurtă de foarte mare impact.
– Și ultima întrebare care mă frământă: ce tabu-uri ai ca scriitor?
Păi, hai să ne gândim. Despre viol am scris, despre omor – am scris, despre avort – am scris, despre pierderea virginității – am scris, despre război – am scris, despre incest – am scris, despre divorț – am scris. Nu prea am tabu-uri. Scriu de aproape un sfert de secol și parcă am adunat de toate.
– Pe final, ne spui la ce lucrezi?
Am un roman la care lucrez, scos de la naftalină. E despre un război atipic și despre religie. Pe lângă asta, am și un volum de proză scurtă, cu proze mai vechi și mai noi, de după 2020, inclusiv una despre care nu știe nici măcar Oana, soția mea, cititoarea mea cea mai atentă.
