Am citit cu mult interes, cu multă plăcere, romanul inedit al lui Norris von Schirach, „Cei mai frumoși ani din viața lui Anton” și am fost imediat curios să aflu despre geneza acestui roman apărut la Editura Humanitas Fiction, despre felul în care Norris a creat personajul care pare să-i fi urmat cumva traiectoria profesională și personală: Anton vine din Germania și ajunge în Rusia la începutul anilor 90, profitând de privatizări și de banii din spatele acestora, pentru a lucra într-o firmă de comerț, prilej pentru multe câștiguri mai mult sau mai puțin murdare, femei, mașini, mâncare și localuri de fițe și mult lux, dar și trafic de influență, mită, infracțiuni, crime. Un roman foarte bun, am spus eu atunci.
Iar FILIT Iași 2021 ne-a oferit prilejul de a discuta cu scriitorul german, foarte amabil, foarte sociabil și interesat de ceea ce se află în jurul său, de evenimentul extraordinar care este FILIT. Și așa l-am descoperit pe Norris, așa l-am redescoperit pe Anton:
-Cine este Norris von Schirach? Spune cititorilor noștri câteva lucruri despre tine.
Am 58 de ani, m-am născut în Munchen și am început abia acum șase ani să scriu. Ca scuză pentru mine, pot să mai invoc aici și argumentul că există mulți alți autori valoroși care s-au apucat târziu de scris, cum ar fi Louis Begley. El spune, și eu cred ce spune el, că e bine că s-a apucat târziu pentru că, mai înainte de asta, a trăit multe lucruri, a avut experiențe de viață semnificative. Am lucrat înainte de a scrie în calitate de comerciant de produse, am trăit zece ani în Moscova, ulterior am mers și în Kazakhstan și în Australia.
Și ceea ce mi-am propus, practic, cu volumul „Cei mai frumoși ani ai lui Anton” a fost să readuc încă o dată la viață acești ani ’90 teribili, pentru că eu nu sunt de fapt eroul din această carte.
-Crezi că în Rusia anilor 1990 s-a încercat o tranziție spre democrație? Sau a fost o tranziție spre o nouă autocrație?
Acești ani au fost marcați de euforie, dar și de sărăcie, de abisuri. În 1991, pur și simplu cea mai mare țară a globului a încetat să existe, a implodat. Gorbaciov era la finalul carierei sale politice și a venit acest Elțîn tânăr, care a pus mâna pe putere. Dintr-o dată, există din nou o nouă Rusie și foarte multă euforie cu privire la aceasta și a fost, într-adevăr, una dintre cele mai libere țări din acea perioadă de pe planetă, pentru că, pur și simplu, instituțiile sale au încetat să existe. După cum știm în ziua de azi, acest lucru s-a transformat foarte repede într-un capitalism sălbatic, cu fețele cele mai urâte posibile. A existat o inflație urâtă, oamenii și-au pierdut pensiile, și-au pierdut banii, nimeni nu a mai fost plătit, sărăcia a ajuns la cote grotești. Sigur, eu cred că și în România s-a petrecut ceva asemănător, doar că nu un proces la fel de radical ca în Rusia. Pur și simplu, cotele la care s-a ajuns în Rusia au fost mult mai mari (căderea valorii banilor și așa mai departe).
Și ca să revin la întrebarea ta, cred că fenomenul Putin, respectiv eroul atât de palid care a putut să parvină într-un asemenea mod, poate fi înțeles numai în contextul anilor 1990, numai în acest context se putea întâmpla o asemenea ascensiune. A existat o nostalgie după o mână de fier, după un conducător cu profil puternic, avantajul său fiind că înainte a fost un haos absolut.
-De altfel, romanul se încheie cu ascensiunea lui Putin. S-a schimbat Rusia de atunci, ați mai vizitat-o?
Sigur că da. Sunt îngrozit de prezenta Rusie, desigur. Când vedem imaginile din Rusia, sigur că ar trebuie să ne gândim la oameni precum Anna Politkovskaya sau Boris Nemtsov și mă bucur că acești oameni sunt printre cei care primesc Premiile Nobel în ziua de azi. Nu mai am însă multe contacte active în Rusia, însă urmăresc îndeaproape ce se întâmplă cu Navalnîi, mai ales prin intermediul blogului Medusa.io, și cu acești oameni extraordinari care ne dau o imagine despre adevărata Rusie de azi.
-Cu alte cuvinte, nu mai vrei să locuiești în Rusia?
O voi vizita cu drag mereu, iar și iar, dar nu aș mai trăi acolo. Astăzi trăiesc în București, sunt fericit acolo, este un oraș răsfirat și franjurat, foarte autentic, tot ce-și poate dori un scriitor care a ajuns la o vârstă. Este o atmosferă frumoasă, oamenii sunt foarte inimoși în România, vara merg în drumeții în Carpați și mă simt foarte bine aici. Nu aș putea azi să mai suport (și nu trebuie să mai suport) șovinismul din Rusia. În România e mult mai bine.
-Dar de ce ați ales România, de ce ați ales Bucureștiul?
Îmi place foarte mult Europa de Est, aveam prieteni aici în București, în Controceni, i-am vizitat de câteva ori, mi-au arătat România, m-am îndrăgostit în România și nu am regretat niciodată. Fiul meu merge aici la școală, a dat și bacalaureatul aici. Cu alte cuvinte, România mi-a rezolvat practic toate problemele.
-Poți face o paralelă între tine și Anton, personajul cărții tale? De ce a plecat Anton din Germania? A fost atras de Europa de Est, ca și tine?
Da, desigur. Întâi să clarificăm: eu nu sunt acest Anton, este un personaj ficțional, dar am trăit, cu o excepție, cam tot ceea ce s-a descris în carte. Ceea ce este fermecător și atractiv la Anton este că el a găsit în Est ceea ce nu i s-a oferit în Vest. La începutul anilor ’90, el trăiește în New York, are succes, dar este totodată deziluzionat de rolul său de „sclav de calculator”, al capitalismului din prezent. Și tocmai în această stea stinsă a fostei URSS își găsește fericirea.
-Cum a decurs scrierea acestui roman? Ce dificultăți ai întâmpinat?
Tocmai mi-am terminat al doilea roman și se spune că al doilea este mult mai greu de scris decât primul, lucru care este adevărat. Primul mi-a făcut o plăcere nemărginită, spiritul acestuia fiind „în căutarea timpului pierdut”. Pur și simplu, m-am trezit în fiecare dimineață cu două ore mai devreme, la ora 05.00, m-am așezat și am scris. Pentru scris, primele ore ale dimineții sunt, pur și simplu, cele mai bune pentru mine, doar un expresso și apoi încep să scriu.
Nu am folosit neapărat jurnal, dar îmi făcusem niște notițe când mi se întâmplaseră lucruri deosebite, pe care le-am folosit în scrierea acestui roman. În plus, Internetul este fantastic pentru cercetare, este plin de fotografii. Am găsit sute de fotografii făcute de amatori ruși și de profesioniști, din cluburi, din timpul luptelor de pe stradă, din timpul loviturii de stat, din locuințe, și imediat îți amintești. Mi-am amintit și multe dialoguri pe care le purtasem în Rusia, pe acest ton oarecum laconic. Pur și simplu, aceeași oameni cu care și astăzi sunt în contact vorbesc acum mai corect; pe atunci, era o lipsă de interes, cum era probabil și în România, o delăsare, o lipsă de interes pentru comunicare, totul părea posibil.
-Am avut oarece dificultăți să-l înțeleg pe Anton: cu toate că este un personaj destul de corupt, profitor, el nu pare deloc să fie un personaj negativ. Ai intenționat de la început să-l creezi în acest fel, un personaj cu care cititorii să empatizeze?
Eu când scriu nu mă gândesc la cititori. Chiar așa este, am siguranța că cea care-mi lecturează cartea, redactorul, va putea să aibă obiecții și să intervină. Dar ceea ce m-a fascinat pe mine la Anton, este că pur și simplu navighează prin acest timp, că trece și alunecă prin această perioadă. Nu judecă, trece prin Moscova ca printr-o ușă făcută din tapet. Am încercat să scriu ca și cum el ar avea o cameră ascunsă asupra lui și este adesea mirat, surprins, suprasolicitat, intrigat de ceea ce vede. Eu nu sunt acest Anton, dar uneori mi-aș dori să fiu ca el. Această navigare, această alunecare ușoară și acest noroc pe care el îl are sunt politic incorecte în zilele noastre, pentru că trebuie să te confrunți cu toți, să te expui, să te responsabilizezi, să poți să fii capabil de a avea un discurs narativ și să poți susține un punct de vedere în fața celorlalți. Dar când lui Anton i se întâmplă ceva nepotrivit sau neplăcut, el de obicei refulează acel lucru, nu îl defulează, sau se anesteziază cu diferite acțiuni culturale, se duce la balet, la conservator, își administrează o doză de cultură. Nu este acel german tipic, cel care stă, se gândește, meditează și te calcă pe nervi.
-Am observat în roman mai multe forme de revolte, de mitinguri, dar majoritatea sunt regizate de cineva sau par regizate. Crezi că majoritate revoltelor din Rusia de după 1917 au fost regizate?
Vorbim despre anul 1993, să nu confundăm cu anul 1991. Dintr-o dată, Rusia avea doi președinți și există indicii cum că aceste demonstrații, aceste mitinguri erau rezultatul unei lupte interne pentru putere, între Elțin și Alexandr Ruțkoi. Ruțkoi era această morsă care se baricadase în Casa Albă din Moscova și se ajunsese la o criză veritabilă, cu mulți morți și răniți. Ca în multe alte astfel de cazuri, nici în ziua de azi nu se știe exact ce s-a întâmplat (și există și aici o paralelă cu România). Ceea ce îți sărea în ochi era cum acești oameni care sunt responsabili cu securitatea, cu siguranța, jandarmii s-au abținut, erau în fundal, nu încercau să intervină. Pentru ca, la final, cu atât mai puternic să lovească, pe când așa-zisa Casă Albă era bombardată cu tancurile. Rusia este o cutie neagră, nu s-a schimbat nimic de atunci și nici atunci nu era clar în ce direcție se va dezvolta țara.
-În romanul tău, Anton are o relație specială cu muzica. Care e relația ta cu muzica, găsești în aceasta confort, liniște?
Da, muzica este cea mai importantă formă de artă, mai importantă decât literatura. Prin muzică, se transmite uneori ceva ce nu mai poți cuprinde în cuvinte. Chiar dacă sună îngrozitor de banal, chiar așa este.
–Ce părere ai despre următoarea declarație a unuia dintre personajele tale: „Sufletul rusesc a fost o idee de marketing lansată de niște scriitori din secolul nouăsprezece. În felul ăsta, ei au alimentat slăbiciunea pentru exotism a cititorilor străini”?
Asta spune un poet rus fictiv în carte. Există indicii să poți privi lucrurile așa: în Paris, în secolul al XIX-lea, erau mai multe trenduri de modă, printre care și moda rusească. De exemplu, Rilke avea această convingere că există acest suflet rusesc, sentimental, deosebit, și cu siguranță nu era singurul care credea acest lucru, chiar s-au făcut un soi de pelerinaje în Rusia pentru a întâlni acești oameni care sunt și credincioși, și cu picioarele pe pământ, și sinceri, și onești, și sentimentali, și deschiși. Iar acest poet fictiv vede în toată această așteptare o tâmpenie.
-Bayern Munchen sau Borussia Dortmund?
Urăsc fotbalul.
-Anul viitor vei publica al doilea roman. Ce ne poți spune despre acesta?
Am planificat de la început o trilogie. Primul roman este despre anii ’90, în partea a doua a trilogiei vin anii 2000, iar acțiunea se petrece în Asia Centrală, la periferia imperiului mondial sovietic, în Kazakhstan. A doua parte va apărea în Germania, la Editura Penguin și sper ca apoi, din nou, și în România.
-Care este povestea numelui Arthur Isarin?
În familia mea există mai mulți scriitori, cum ar fi vărul meu, Benedict Wells, și există încă cel puțin patru. Pentru a nu ajunge la criticii mai puțin obiectivi, care să zică „Iar mai scrie unul din ăștia”, am preferat să aleg un pseudonim, ca să mă diferențiez de numele de familie. Și a funcționat, criticile au fost bune; dar după șase luni o jurnalistă a aflat numele adevărat, dar a fost fairplay și a spus să facem un interviu care să dezvăluie adevărul, a adus la lumină numele meu.
-Mulțumesc mult!
(Întrebări formulate de Maria Bănulescu și Jovi Ene. Traducerea aparține Anei Maria Palimariu, căreia îi mulțumim. Sublinierile ne aparțin.
Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, LibHumanitas.ro)
