Pe Anda Vahnovan am început să o urmăresc pe Facebook. Nici nu țin minte care a fost momentul zero al acestei prietenii, dar de atunci am ajuns să-i citesc poezia și proza cu o receptivitate aparte. Mă încearcă o fericire aparte să vă fac cunoștință cu ea ca scriitor și ca femeie, într-un interviu sincer și cald.
– Bună, Anda, și mulțumesc pentru posibilitatea de a discuta cu tine. Zic eu, să începem cu începutul. Cum e să fii parte dintr-o întreagă generație de oameni care au schimbat ceva? Unchi implicați politic în mișcarea de renaștere națională, apoi și un verișor implicat activ în politică. Cum e să îmbrățișezi această moștenire culturală?
Bună, dragă Corina, și îți mulțumesc pentru invitația la dialog. Din start aș zice că această moștenire culturală, după cum o numești tu, nu a trebuit să o îmbrățișez, de fapt. M-am născut cu numele Ghimpu și sunt sângele acestui frumos neam. Este un noroc, mai întâi de toate, dar care a venit la pachet și cu o responsabilitate implicită. Încă din școală știam că învățătorii îl cunosc pe tata, mai apoi, după ce mama care își croise un nume în ansamblul „Tălăncuța”, nemaivorbind de perioada de după 1989 când în plan politic apăruseră unchii mei, Gheorghe și Mihai, ei, unde în asemenea condiții, să îți permiți să chiulești, sau înjuri sau să fumezi la colțul școlii așa cum o făceau firesc adolescenții. Nu că aș fi fost ușă de biserică, dar totuși încercam să fiu în limita bunului simț. Dar dacă e să vorbim mai serios – odată ce am început să scriu, responsabilitatea a crescut vădit. Și apăruse frică să nu comit vreo greșeală care i-ar putea afecta pe cei rămași, sau, numele celor plecați între timp. Nu e tocmai ușor, să știi.
– Te-am cunoscut prin volumul de poezie „Sârme” și mi s-a părut un demers poetic foarte asumat. Spune-mi cum a fost să scrii o poezie care cuprinde un parcurs cât o viață de om?
Iată aici, conectat cumva la prima întrebare, aș răspunde că tocmai această presiune a unui text care să nu dezamăgească mi-a creat un pic de temeri. Pentru că involuntar știam că sunt altfel de așteptări de la un debut la maturitate, după o viață trăită printre oameni de cultură și cu un scriitor în casă. Am vrut să prezint acea epocă de tranziție de la grafia chirilică la cea latină, de la salarii stabile la perioadă în care intelectualii nu își ridicau banii câte șase luni de zile și locuiau în cămine, despre devalorizarea banilor, toată acea anarhie creată, prin prisma unor ochi de copil dintr-o familie cu multe lipsuri (pentru că asta era condiția mai tuturor intelectualilor din Republica Moldova), dar fericiți în același timp pentru că puteam vorbi și scrie în română. Dar volumul conține și etapa tranziției de la copil la studenta din Cluj, apoi mama emigrantă cu trei copii plecată la Londra. Toate metamorfozele și-au pus amprenta și am simțit nevoia să le transfer pe hârtie.
– Îmi place să întreb autorii care le este motivația de a scrie? De ce scrie Anda Vahnovan?
Pentru neuitare. Povestind copiilor mei despre anii copilăriei mai ales, am văzut că sunt lucruri pe care nu și le imaginează că puteau fi reale și atunci mi-am dat seama că se vor uita. Iar unele evenimente istorice pot fi redate și sub formă de poeme, fiind chiar asimilate mai ușor, zic eu, astfel. Este o datorie morală de a transmite generațiilor ce urmează niște adevăruri istorice.
– Spune-mi despre dimensiunea umană a procesului tău de creație. Ce frici și ce emoții te încearcă atunci când începi un nou proiect?
Dacă vei citi atent ultimul meu poem din volum, care se numește „Fără”, este tocmai răspunsul la întrebare. Fără așteptări este cel mai ușor să pornești la orice drumuri – că e scrisul, blogul, emigrarea sau orice schimbare în viață. În cazul meu așa funcționează cel mai eficient. Am pierdut încrederea in miracole, suntem dominați de controlul a tot și a toate și atunci ne lăsăm foarte greu duși de voia întâmplării. Am depășit această barieră a fricilor după un episod depresiv pe care l-am trăit pe la 37 de ani, criza vârstei mijlocii cum o numesc specialiștii, când am reușit să o dobor în mintea mea. Am înțeles că de multe ori ne opunem unor schimbări tocmai pentru că necunoscutul sperie. E și o moștenire genetică a fricii și a insecurității pe care am trait-o fiind născuți într-un regim care apoi s-a destrămat, valorile s-au schimbat peste noapte, nu știam la ce să ne așteptăm și ce vom mânca mâine. Evident că asta rămâne în subconștient. Dar odată ce m-am debarasat de asocierea necunoscutului cu ceva negativ, am putut ușor să fac schimbări majore – mi-am deschid un blog, am început să scriu, mi-am vândut afacerea din Cluj, am emigrat și, cel mai important, i-am anunțat sus și tare pe copiii mei (ușor stânjeniți, de fapt), că mama lor va scrie. Și ei, evident, au înțeles că vor nimeri printre subiectele mele.
– Hai să vorbim despre ce înseamnă literatura pentru tine. Cărțile ne definesc sau nu parcursul? Și ce cărți te-au transformat sau marcat?
Cărțile ne formează și ne deformează. Depinde ce literatură citești. Este plină piața de literatură de duzină și culmea e că are cititori numeroși, dar după umila mea părere, această pseudo-literatură dăunează mai mult decât cultivă. De aceea sunt foarte sceptică față de aparițiile editoriale fără o casă de editură în spate sau a unui redactor serios. Nu zic, și printre acestea se întâmplă a fi cărți bune, dar mai rar. Ar fi dificil să numesc aici niște autori, pentru că în diferite etape ale vieții am fost influențată de lecturi foarte diverse. Ce pot să zic acum este că am ajuns să fiu foarte interesată de contextul unor scrieri, de biografia autorilor și de perioada în care au scris anumite texte – și ca vârstă, dar și ca raportare față de un context istoric și socio-cultural. Mi s-a întâmplat apoi să îmi explic unele nelămuriri doar după ce am avut o privire de ansamblu.
– Ești plecată de ani buni departe de casă. Cum a marcat această detașare stilul tău ca scriitor?
Cel mai bine au ajuns să se vadă lucrurile de la depărtare. Este la fel ca în cazul primei revelațiii când am plecat studentă de acasă la Cluj, la 17 ani, ca să îmi dau seama cât de mult îmi lipseau părinții și fratele meu. Așa e și acum – la depărtare de ani (vorbesc despre depărtare nu neapărat geografică) lucrurile au căpătat o claritate. Am un pic de experiență în spate care îmi permite să trag niște linii și să îmi fac niște concluzii. Deși, așa cum mi-a zis o dată profesorul meu coordonator de doctorat Traian Rotariu, atunci când îî ziceam că sunt confuză în căutarea unei concluzii asupra unui subiect, că nu voi găsi decât o anumită concluzie într-un anume moment al vieții și al cercetării. Iar lucrurile tind să fie mereu în mișcare, așa că în urma unor experiențe ulterioare s-ar putea să cadă concluzia de ieri. Nu știu cum anume mi-a marcat stilul scriitoricesc, pentru că simt că și acesta, în paralel cu felul de a privi unele aspecte ale vieții chiar, se schimbă de la un an la altul. Și asta bucură, de fapt.
– Și pe final, ce planuri editoriale ai? La ce se pot aștepta cititorii tăi?
Revin la poemul „Fără” – așa cum nici eu nu știu ce îmi va veni pe limbă și voi simți nevoia să împărtășesc, așa nu pot să promit sau să sugerez acum ce va urma. Să ne lăsăm mai bine pradă surprizelor ce pot apărea în viața noastră și să ne bucurăm de ele! Important este să ne reinventăm mereu, să nu ne devenim nouă înșine plictisitori.
