– „Strania valiză a domnului Silberstein” combină destinele unor personaje istorice – Guillaume Silberstein, Bernard Natan – cu cele ale unor eroi fictivi contemporani nouă (Zinel, Adelina, Costel). Exista trăsături comune între ei?
Zinel, Adelina și Costel sunt tot personaje reale, doar că le-am schimbat numele, iar informațiile despre funcționarea Clanului Campionilor, din care ei fac parte, provin chiar din interiorul sistemului.
Am abordat subiectul exploatării minorilor, considerându-l de maximă gravitate pentru sănătatea țării noastre. Modul elogios în care interlopii sunt prezentați în presă și chiar în cărți mi se pare condamnabil.
Între Silberstein și puștiul maltratat Zinel se naște o legătură subtilă, deși cronologic sunt separați de-un secol. Dacă primul confecționează genți la Paris, celălalt fură din ele tot în Paris. Altfel spus, fiecare lucrează cu misterul feminin, doar că la capete opuse.
– Cât de complicat a fost să vă documentați pentru aceste personaje reale?
Și pentru romanele mele anterioare – „America de peste pogrom”, „Deborah”, „Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine” – am bătut coclaurii într-un fel ce m-a apropiat de prima mea profesie, de geolog.
Ca să obții informații, e nevoie de tact și răbdare. A ști să asculți rămâne principala calitate a scriitorului.
La confecționarea „Straniei valize a domnului Silberstein” am asudat patru ani. Dar a meritat, căci a reînvia personalități uitate conferă o aură ce poate fi purtată ca un joben.
– Cât adevăr trebuie să conțină o carte de ficțiune istorică?
Mereu păstrez cadrul istoric, el fiind lemnul pentru dulgherit scena pe care se desfășoară acțiunea. Așa e onest. Floricele mai intervin în dialoguri, însă autorul nu are voie să trișeze sub scuza imaginației.
– Confruntarea cu trecutul nu e ușoară, mai ales când vine vorba de episoade întunecate și contradictorii. Ce rol credeți că joacă literatura în recuperarea și păstrarea memoriei istorice?
Acolo unde istoricul clănțăne din dinți când ordonează date tehnice reci, romancierul apare și distribuie agentul termic. Primul e responsabil cu rigoarea, al doilea cu emoția – fiind deci doi brazi într-o tulpină.
Doi brazi sau, mai curând, doi mesteceni.
– Vă propuneți întotdeauna ca Iașul să fie un personaj principal în romanele dumneavoastră?
Iubesc dezinteresat acest oraș și-l slujesc fără să-mi tocesc penița…
Însă acțiunea viitoarei mele scrieri se va desfășura pe Valea Prahovei, poate și dintr-o nevoie acută de a-mi clăti plămânii. Cum știți, Iașul e orașul cu aerul cel mai poluat din România.
– Traducerile câtorva dintre cărțile dumneavoastră precedente au fost publicate recent în țări precum Franța și Germania. Cum au fost ele primite? Care sunt diferențele de percepție ale cărților dumneavoastră între cititorii din România și cititorii din străinătate? Ce i-a interesat pe cititorii din aceste țări?
Doar romanul „America de peste pogrom” a fost tradus în trei limbi și primit cu entuziasm de critică și public. Am mai avut, în rest, doar povestiri incluse în antologii străine. Deși prin traducere s-a pierdut mult din savoarea textului, stilul meu a fost considerat seducător prin tandrețe și impertinență.
– Ați primit propuneri de ecranizare ale romanelor dumneavoastră?
Au fost discuții pentru „America de peste pogrom”, dar, în România, drumul de la vorbă la faptă e lung. Au fost tatonări și pe plan extern, dar tot sterile.
– La ce să ne așteptăm în anii viitori de la scriitorul Cătălin Mihuleac?
Am serbat nunta de argint cu partenera mea de viață, Literatura, urmează nunta de aur. Încă suntem fertili amândoi, deci camerele viitorilor brotaci de hârtie sunt pregătite.
Între noi fie vorba: nu credeam că pot fi capabil de-atâta fidelitate. Și deși Literatura mi-a tras de câteva ori clapa, am închis ochii. În definitiv, nu ăsta e secretul unui mariaj durabil?
(Întrebări formulate de Dan Romașcanu și Jovi Ene. Sublinierile ne aparțin.)
