Cineva ar trebui sa scrie odata o istorie a cailor ferate din Imperiul Britanic. Toate au fost proiecte ambitioase, concepute ca o replica a retelei care a fost construita ca infrastructura a revolutiei industriala din insulele britanice. Statiile au fost construite ca o copie fidela a vechilor statii din tara, locomotivele si vagoanele erau destinate pentru a merge pe patru continente, toate conduse de carbunele extras din carierele din Tara Galilor si Scotia. Si totusi, realitatea a fost mai puternica decat proiectele imperiale si, de aceea, trenul din Palestina sau, chiar mai rau, cel din Malta nu au devenit niciodata o realitate economica.
Datorita distantelor scurte de pe insula si distantelor lungi de livrare pentru echipamente, piese si mai ales pentru carbune, serviciul feroviar din Malta a fost intrerupt din 1935. Mai exista doar batranele gari de tren, abandonate, ca cea din orasul Medina care sunt martore a istoriei cailor ferate din inima Mediteranei. Demolarile nu sunt o calitate a maltezilor, am mai spus asta, nu?
Asadar, turistii si localnicii au ramas cu reteaua de drumuri. Ei conduc pe partea corecta a drumului, asadar singura zi in care am inchiriat o masina a fost o provocare obisnuita pe care am dovedit-o in mod eroic. Nu sunt autostrazi reale pe insula, calitatea drumului a fost buna, undeva intre Israel si Romania. Semnele de circulatie sunt putine, niciun semn cu numerele drumurilor, nu stii niciodata daca iesi dintr-un sat sau oras ori intri in urmatorul, dar distantele sunt mici, de aceea nu te poti rataci cu adevarat.
Principalul mijloc de transport folosit de localnici sau turisti sunt autobuzele. Aceastea sunt destul de ieftine, nici un bilet nu costa mai mult de un euro, majoritatea costa mai putin. Autogara principala din Valletta se conecteaza cu orice punct de pe insula principala si, fiind situata chiar in afara portilor orasului, este punctul de plecare pentru explorarea orasului.
Multe pot fi scrise despre autobuzele din Malta. Lucrul comun este ca toate sunt galbene – galbenul taxiurilor din New York sau din Bucuresti. Sub vopsea, poti gasi orice model pe care l-a produs industria britanica de autobuze in ultima jumatate a secolului trecut, de la autobuzele Leyland zgomotoase si care scot mult fum si cele fabricate in Israle si exportate in Romania in anii ’60 pana la cele moderne cu aer conditionat. Poti cumpara bilete de la soferi si ar fi bine sa ai maruntis la tine sau bancnote mici care sa se potriveasca cu valoarea biletelor.
Nu te grabi si nu te baza sa ajungi la timp la destinatie. Autobuzele, ca si viata in general, se misca in ritm lent in Malta. Cateodata o calatorie de 20 de kilometri poate dura o ora, in unele momente autobuzul are probleme cu schimbarea cauciucurilor sau cu urcatul dealurilor, iar orarul de pe panourile statiilor este doar pentru orientare, cu conditia sa il intelegi. Toate acestea ni s-au intamplat noua, dar in cele din urma am ajuns intotdeauna la destinatie si indiferenta cordiala a soferilor nu ne-au permis sa ne suparam prea mult. Calatoria cu autobuzul este, in mod sigur, o parte a experientei din Malta care nu trebuie pierduta.
