Vivre sa vie: Film en douze tableaux (1962)
Regia: Jean-Luc Godard
Distribuția: Anna Karina, Sady Rebbot, André S. Labarthe
De obicei, încerc să îmi formulez opinia despre filme bazându-mă pe cât de distractiv sau interesant sau emoționant sau nici unul dintre acestea am simțit că erau în timpul vizionării lor. Abia după aceea încerc să înțeleg de ce mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut filmul, ce m-a determinat să-l găsesc amuzant, ceea ce am învățat din el, dacă am ieșit mai bun (sau mai rău) la sfârșitul proiecției. În cazul filmului „Vivre sa vie” – „A-ți trăi viața”), revenirea la rădăcinile plăcerii de a viziona acest film înseamnă și plasarea lui în contextul cinematografic de la începutul anilor ’60 și al revoluției extraordinare adusă de o mână de regizori francezi, dintre care făcea parte și Jean-Luc Godard, legată de filme și de felul în care spectatorii privesc și se raportează la filme.
Povestea din „Vivre să vie” este destul de directă și nu există mesaje sociale sau politice explicite ca în alte filme ale lui Godard sau ale colegilor săi. Nana (Anna Karina) este o tânără care încearcă să-și croiască o cale în orașul cel mare, eșueaza și alunecă treptat pe panta prostituției. Filmul urmăreste încercările sale nereușite de a trăi o viață corectă, urmate de decizia în care se amestecă nevinovăția și reticența de a se angaja în cea mai veche profesie, păstrând în același timp în viață ingeniozitatea și dorința de a trăi (bine). Nu există nici o ezitare morală și nici o evaluare a riscurilor în ceea ce face. Godard abordează ceea ce poate fi altfel descris ca o coborâre în iad într-o manieră aparentă flegmatică, aproape că într-un documentar sau ca în ceea ce numim astăzi o dramă documentară. Acest lucru se reflectă în locurile pe care le filmează (zone mai mult sau mai puțin șic din Paris) și în selectarea actorilor – proxeneții și clienții comerțului sexual nu arată diferit decât oricare dintre ceilalți bărbati de la masa de alături din braserie. Femeile arată și ele la fel, fie că sunt vânzătoare la un magazin de muzică sau prostituate. Există un singur incident violent în film, care ar fi putut fi un avertisment cu privire la pericolele care urmează, dar el pare ca este complet ignorat. Dorința de a trăi o viață bună prevalează.
Alegerea actriței ar fi fost destul de evidentă, deoarece Godard se căsătorise cu Anna Karina în anul înaintea filmului și ea îi era muză și actriță principală în acea perioadă. Rolul poate că a fost chiar scris pentru ea, dar felul în care regizorul o folosește pe tânara actriță face parte din modul său de a spune povestea. Nana a lui Karina este frumoasă și inteligentă, își face doar alegerea în ceea ce privește modul în care vrea să-și trăiască viața fără a fi conștientă de prețul care trebuie plătit. Are personajul o revelație finală a greșelii ei? Poate că da, însă doar în ultima secundă a filmului. Mai mult spectatorul este cel lăsat să tragă singur concluziile.
Există atât de multe inovații cinematografice în acest film realizat la începutul anilor 60, încât orice listă riscă să fie parțială. Filmarea unor dialoguri fără a vedea fețele actorilor, folosirea aparatului de filmat ‘live’ și uneori portabil pe străzile din Paris, inserarea de texte juridice și documentare pentru a ilustra decizia Nanei în momentul cheie când destinul ei se transformă, folosirea de prim-planuri ale actorilor care trebuie să le evidențieze sentimentele (uneori cu ajutorul muzicii minunate a lui Michel Legrand) sunt doar o parte din acestea. Mi-au plăcut în mod deosebit două scene: proiecția în sală a filmului „Jeanne d’Arc”, care este o declarație fascinantă a dragostei pentru cinema și scena de dans care precede cu mai mult de trei decenii ceea ce va face John Travolta în „Pulp Fiction„. Nu e de mirare, deoarece Quentin Tarantino îl mentionează pe Godard ca pe unul dintre idolii lui. Un element care pare a fi experimental astăzi și nu a fost de fapt, este pelicula alb-negru. „Vivre sa vie” a fost făcut în perioada de tranziție la pelicula în culori, dar aceasta era mai costisitoare și – din fericire – tinerii regizori ai Noului Val francez și producătorii lor nu și-au permis s-o folosească.
Ultimul din cele 12 capitole ale filmului include o o filmare din mersul mașinii a străzilor Parisului. Pe una dintre ele lumea stă la coadă la cinema pentru a vedea „Jules și Jim” al lui François Truffaut. Un semn respect față de colegul său de generație care devenise deja cunoscut cu câțiva ani înainte și a cărui faimă Jean-Luc Godard avea în curând să o egaleze.
