Les félins (1964) – Felinele
Regia: René Clément
Distribuția: Alain Delon, Jane Fonda, Lola Albright
‘Les félins’, filmul lui René Clément din 1964 – difuzat în piața de limbă engleză cu titlul ‘Joy House’ – propune o întălnire stelară. Alain Delon era deja consacrat ca una dintre supra-vedetele cinematografiei franceze și căpătase faimă internațională după ce jucase în ‘Ghepardul’ lui Visconti. Jane Fonda își făcuse deja un nume al ei ca actriță în Statele Unite și se străduia să se descotorosească de statutul de ‘fiică a lui …’. Era probabil unul dintre scopurile traversării oceanului și dorinței de a lucra cu regizori europeni. René Clément era primul pe care avea să-l întâlnească, un profesionist excelent, întotdeauna cu ochii spre public și ceea ce dorea acesta să vadă, însă suficient de documentat și de priceput pentru a prelua din tehnicile Noului Val și a le combina cu tradițiile bune ale comediilor și filmelor noir franceze. Următorul va fi, desigur, Roger Vadim. Vizionarea acestui film mi-a produs însă și o surpriză. Cele doua super-staruri de pe generic sunt eclipsate de prezența pe ecran a Lolei Albright, o actriță americană dintr-o generație precedentă, cam uitată astăzi și păcat că este așa.
Marc, un Don Juan cu fizic superb, face greșeala să se încurce cu nevasta unui cap al Mafiei sud-americane, care decide să-l pedepsească în mod exemplar și fatal. După ce este găsit undeva pe Coasta de Azur și tăbăcit bine, Marc abia scapă cu viață și se refugiază într-o mănăstire, de unde este angajat ca șofer de una dintre binefăcătoare, o bogată și frumoasă văduvă americană. Castelul în care aceasta locuiește împreună cu mai tânăra și cel puțin la fel de frumoasa sa verișoară găzduiește însă niște secrete macabre, pe lângă numeroase coridoare și încăperi secrete. Viața lui Marc va fi pusa în pericol și în afara castelului unde continuă să fie urmărit de mafioți și în interior unde devine obiectul unor subtile și crude jocuri de dragoste și de moarte.
René Clément a adaptat un roman american și ar fi avut ocazia să accentueze părțile macabre ale poveștii și chiar să alunece în genul horror. Nu a făcut-o, și filmul care începe ca o combinație de comedie și film noir, continuă ca un thriller psihologic cu tente erotice. Este evident că regizorul nu dorea să-și șocheze sau să alunge o parte din publicul său obișnuit. Și totuși, Clément a luat câteva decizii cinematografice mai puțin obișnuite. În primul rând a filmat în alb-negru, deși producția este din 1964, când pelicula color era cel puțin la fel de economică, și desi o bună parte dintre scenele de acțiune se petrec în peisajul pitoresc și însorit al Coastei de Azur. Directorul de imagine este Henri Decaë, unul dintre operatorii adorați și de regizorii Noul Val, iar muzica îi aparține argentinianului Lalo Schifrin, aflat atunci la începutul unei cariere de peste 60 de ani (care continuă și astăzi) în care avea să compună nenumărate teme muzicale nemuritoare unor filme celebre și seriale de succes la televiziune.
Alain Delon și Jane Fonda se aflau pe culmile tinereții și strălucesc așa cum mă așteptam, însă adevărata revelație este a treia componentă a triunghiului de personaje a căror aventuri se petrec în castelul misterios și periculos. Lola Albright este frumoasă și carismatică, și spectatorii (precum și Marc, eroul filmului) au o sarcină dificilă în a decide care este mai atrăgătoare dintre cele doua femei. Dacă nu ați văzut încă ‘Les félins’, nu pierdeți ocazia să-l vedeți. Daca l-ați văzut deja, considerați o revizionare.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://www.selency.nl/p/7CZCHTSS/original-cinema-poster-les-felins-alain-delon-37x55cm-1964)
