Meeting People Is Easy (UK, 1998)
Regia: Grant Gee
Cred cu tărie că trebuie să fii fan Radiohead ca să îți placă documentarul acesta. Spun asta după discuții purtate atât cu fani, cât și cu non-fani, și este o impresie pur personală – însă, ca s-o zic pe șleau, muzica pe care o fac băieții ăștia (deja de peste 30 de ani!) nu e tocmai ușor de înghițit, și e departe de ce poate fi descris drept mainstream.
Thom Yorke, Jonny Greenwood, Colin Greenwood, Ed O’Brien și Philip Selway cântă împreună de mai mulți ani decât e România o republică (oficial) democrată, mai precis din 1985. Ținând cont de viteza vertiginoasă cu care se schimbă macazul în showbiz-ul contemporan, anduranța lor este de invidiat și vine cu un preț. Parțial, documentarul lui Grant Lee relevă și asta: personal, am desprins de pe chipurile protagoniștilor, din gesturile și din vorbele lor o extenuare surdă, dincolo de revolta pe care o exprimau față de muzica drept afacere și față de ideea de a se „vinde” ca mulți dintre colegii lor de breaslă.
Departe de mine gândul să le enumăr albumele sau să emit vreo apreciere despre muzica lor. Mă descriu ca un fan moderat, care apreciază în special cele mai difuzate melodii ale lor, și nu sunt nicidecum connaisseur. Ce ar fi de știut este că documentarul urmărește un turneu mondial extenuant, ca urmare a succesului înregistrat de al treilea album, OK Computer, lansat în 1997. Turneul a început pe 22 mai 1997, în Barcelona, și s-a încheiat la New York, după nu mai puțin de 104 spectacole.
OK Computer a fost un album deschizător de drumuri, distanțându-se de stilul abordat în albumul anterior (The Bends). S-a orientat spre versuri abstracte, spre un sound stratificat și spre numeroasele influențe care aveau să șlefuiască piesele experimentale de mai târziu. Printre piesele de pe OK Computer se numără „Paranoid Android” sau „Karma Police” – pe care, inevitabil, le-ați auzit cel puțin o dată în viață.
Regizorul a explicat, într-un interviu ulterior lansării, procesul de producție. A povestit cum membrii trupei stăteau în camerele de hotel și li se luau interviuri a câte 20 de minute, sau 40, dacă era vorba despre un ziar sau despre o revistă de amploare. Interviurile erau separate, simultane, iar Lee a fost nevoit să „fugă de colo-colo, lăsând microfonul într-o cameră, în timp ce fugeam să filmez ceva în alta” (Independent Film Channel).
Dincolo de unele secvențe în exclusivitate, cu înregistrări aparte sau cu afirmații bruște, naturale, filmul lasă un gust amar, însoțit de ideea că, pentru unii, faima nu e totul. Deși m-am bucurat să înțeleg că există și oameni pasionați de ceea ce fac, m-a întristat să văd cât de hărțuit poți fi în clipa în care lumea vede în tine și în munca ta ceva deosebit; cât de repetitive pot fi întrebările, cât de obositoare rutina, și cum te poți regăsi doar în creația ta și în reacțiile fanilor.
O dimensiune care nu a fost abordată – fiindcă nu asta era ideea – a fost cea personală. Am aflat puține lucruri despre oamenii care formează Radiohead, despre familiile sau relațiile lor. Dar fiecare scurtă remarcă, fiecare replică mai acidă, fiecare mimică m-au făcut să caut informații și să aflu o mulțime de aspecte despre care nici nu aveam idee. Relația lui Thom Yorke, încheiată tragic, sau proiectele solo ale lui Jonny Greenwood (care compune coloane sonore pentru filme, printre care se numără câteva dintre favoritele mele absolute – „There Will Be Blood”, „We Need To Talk About Kevin”, sau „The Master”), sunt doar două dintre direcțiile în care m-am orientat, aproape simultan cu urmărirea documentarului. Iar asta mă face să îi mai dau un punct în plus, pentru că eu cred că orice film de non-ficțiune bun ar trebui să te facă și mai curios și mai dornic de explorare, și să te încurajeze să cauți singur informații și să descoperi detalii rămase neacoperite în cele una-două ore de montaj.
