Un film, două păreri: Trois couleurs: Bleu (1993)

Aceasta este povestea lui Julie, interpretata de Juliette Binoche, care isi pierde sotul, un compozitor faimos, si fiica intr-un accident de masina. Dupa o tentativa nereusita de sinucidere, ea isi paraseste casa in care traia cu familia si se muta la Paris. De fapt, ea nu este sigura ce sa faca cu propria viata, nu stie cum sa se impace cu pierderea, nu este sigura nici macar daca mai este capabila de a simti ceva vreodata. In timp ce viata continua in jurul ei, ea pare sa devina un fel de spectator, incearca sa uite si sa se deconecteze de la propriile amintiri in scopul de a atenua pierderea suferita.

Chiar cand descopera ca sotul ei a avut o aventura cu alta femeie, care asteapta un copil, nu este tulbura cu adevarat, desi acest lucru pare sa declanseze un proces de revenire la realitate. Va inchide ea acest cerc? Finalul pare sa raspunda cu „da” – pe planul faptic, cel putin – in timp ce ea termina compozitia la care lucra sotul ei si reincepe o legatura cu un prieten si admirator de mult timp, dar nu suntem atat de siguri ca aceasta se intampla, de asemenea, si pe un plan emotional.

Ultima secventa pare sa arate principalele caracteristici prin care a trecut viata sa din film, fiecare dintre noi fiind singuri in propriul univers. Viata reala nu poate fi traita mai mult de o singura data, singuratatea ne inconjoara in asteptarea mortii.

Binoche interpreteaza acest rol frumos, este poate cel mai bun rol al sau. Ritmul este lent, tonul este melancolic, dar daca va plac povestile umane, care te fac sa gandesti si sa simti, atunci acesta este un film care nu trebuie pierdut.

Nota: 9/10
Dan

Primul film din trilogia lui Krzysztof Kieslowski m-a pus in fata unor mari semne de intrebare cu privire la conceptia mea despre cinematografie. Nu ma consideram oricum decat un amator, iar vizionarea trilogiei mi-a confirmat propriile pareri. Am ales sa sedimentez impresiile pe parcursul unei luni intregi, in speranta ca, in cele din urma, vor iesi la iveala lucruri pozitive.

Despre primul film, mai multe si mai interesante a scris Dan, care a apreciat filmul, l-a laudat si probabil l-a descoperit la propria lui valoare. In privinta subiectului, mi s-a parut prea intunecat si prea greu de inteles. Gravitand in jurul mortii si al regasirii sperantei dupa ce ai pierdut pe cineva apropiat, regizorul a ales un subiect prea “greu”, prea trist pentru a fi apreciat de toti spectatorii. Femeia in jurul careia se concentreaza povestea si-a pierdut speranta si increderea in viata, destul de plauzibil daca ne gandim ca si-a pierdut si sotul, si fiica intr-o imprejurare nefericita.

Juliette Binoche isi indeplineste cu talent rolul de femeie lipsita de speranta, care nu mai poate gasi sensul vietii, care respinge orice tentativa de a se reintegra in societate. Cu timpul insa, totul trebuie sa reintre in drepturi si se simte o oarecare relaxare in increcenarea autoimpusa: o intalnire cu un fost vecin, incercarea de a reorchestra o piesa (dupa ce ani la randul, s-a discutat pe la colturi ca ea era adevarata compozitoare si nu sotul) sau sangele rece cu care a acceptat adulterul sotului ei si intalnirea cu amanta acestuia.

Atmosfera sumbra, impregnata totusi cu frumoase nuante de albastru, m-a impiedicat de altfel sa apreciez filmul la adevarata lui valoare, am inteles mesajele tarziu sau deloc, am ramas cu gustul unei povesti fara scop si fara un final pe masura. In succesiunea trilogiei lui Krzysztof Kieslowski, desi primul ca ordine, mi s-a parut ultimul ca frumusete a povestii.

Nota: 6/10
Jovi