Un pas în urma serafimilor (2017)
Regia: Daniel Sandu
Distribuția: Stefan Iancu, Vlad Ivanov, Toto Dumitrescu
‘Un pas în urma serafimilor’, filmul care a încheiat pentru mine Festivalul Filmului Românesc care a avut loc în Israel în această săptămână, amintește din multe puncte de vedere ‘Bad Education’ al lui Almodovar. Amandoua filmele pot fi privite ca exerciții de recuperare post-traumatică prin împărtășirea după mulți ani a unor experiențe personale, filme în care regizorii au inclus o parte din experiențele personale ale anilor petrecuți în sisteme de educație religioase. În amandoua filmele este vorba despre țări (Spania și România) ieșite din nopțile dictaturilor. Deosebirea este că în filmul lui Almodovar sistemul școlar religios este cel al vechiului regim, în timp ce în filmul lui Daniel Sandu este prezentată (pentru prima dată după câte știu într-un film românesc) școala teologică ortodoxă care a luat avânt doar după revoluția din1989. Și în unul, și în cealălalt, eroii, copii sau tineri, se confruntă cu rigiditatea sistemelor dogmatice și cu personalități malefice din rândul profesorilor, care le vor influența drumurile în viață.
Eroii din filmul lui Daniel Sandu nu sunt însă prezentați ca niște victime pasive. Ei se află la vârsta incertitudinilor și a descoperirilor, dar și la cea la care pot începe să discearnă între bine și rău și pot hotărî să colaboreze cu răul sau să lupte împotriva lui. Regizorul Daniel Sandu, aflat la primul său film de lungmetraj, provine din această lume. A părăsit-o de-o vreme, dar nu privește înapoi cu manie maniheistă, ci mai degrabă încearcă să prezinte sistemul și oamenii care îl populează, așa cum i-a cunoscut în primul deceniu după căderea comunismului. Imaginea nu este radical diferită de cea a lumii ‘de afară’, există corupție și dogmatism, dar vinovăția pare mai degrabă personală. La fel și revolta tinerilor, a căror conflict pare mai degrabă personal decât anti-dogmatic. Scena finală (citat vizual din ‘1984’) sugerează acceptare și integrare în sistem, după ce pericolul a trecut, cel puțin pentru moment.
‘Un pas în urma serafimilor’ reușește foarte bine în descrierea grupului de tineri în pragul maturității, aflați ca orice tineri la vârsta lor în faza experiențelor și a rebeliunilor. Echipa de tineri actori face o treabă excepțională, fiecare dintre personaje este bine construit și diferit de ceilalți. Nu sunt un mare amator de filme cu adolescenți, dar calitatea jocului actoricesc m-a cucerit, cu o mențiune specială pentru Ștefan Iancu, o reîncarnare a lui James Dean în cinematografia românească. Vlad Ivanov demonstrează cu fiecare nou rol al sau că este unul dintre marii actori români ai momentului. Personajul sau întruchipează continuitatea corupției în societatea românescă, perpetuarea vechilor metode de turnătorie și întocmire de dosare în combinație cu noile retorici, cele bisericești în acest caz, pe care le compromite prin contaminare.
Regizorul Daniel Sandu a demonstrat profesionalism în conducerea actorilor și în felul în care reușește să-și depene firul poveștii. Filmul este puțin cam lung, dar evită ostentația și rămâne în memorie și ca tema și prin eroii săi. ‘Un pas in urma serafimilor’ adaugă o nouă fațetă imaginii complexe a cinematografiei românești.
