The Woman in the Window (2021)
Regie: Joe Wright
(bazat pe romanul cu același nume de A.J. Finn)
Distribuție: Amy Adams, Gary Oldman, Julianne Moore, Jennifer Jason Leigh, Anthony Mackie, Fred Hechinger
Uneori, se aplică din plin expresia „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Mai ales în ceea ce privește arta, care este un subiect atât de delicat și de subiectiv. Și cu atât mai mult în ceea ce privește filmul american contemporan, unde a început să conteze mai mult cantitatea decât calitatea și în care regizorii se bălăcesc cu lene printre efecte speciale, machiaje și plot twist-uri care îndepărtează atenția de la firul narativ prost și de la actorii slabi. Cu toate acestea, din această mare de eșecuri cinematografice, se mai ridică ici-colo câte o excepție, fie că vorbim de filme ori seriale.
Este și cazul noii producții Netflix, The Woman in the Window (Femeia de la fereastră), bazat pe romanul de succes cu același nume de A.J. Finn. Regizorul Joe Wright a adunat o distribuție impresionantă, în frunte cu Amy Adams, alături de care impresionează prin jocul lor nume precum Julianne Moore, Gary Oldman, Jennifer Jason Leigh sau Anthony Mackie. Și a reușit, astfel, să ofere un adevărat regal cinematografic, datorat nu numai actorilor deosebiți, dar și scenariului bine construit, care poartă spectatorul prin meandrele tulburate și tulburătoare a unei minți încețoșate, cea a personajului principal, interpretat magistral de Amy Adams.
De obicei, îmi place să fiu corect din punct de vedere artistic și să citesc cartea înainte de a viziona filmul/serialul/spectacolul. Cu toate acestea, având atâtea cărți care își așteaptă rândul pe noptieră, am ales să „fentez” propria-mi regulă (doar de data asta) și să văd direct adaptarea pentru ecran. Și pot să spun că nu am fost dezamăgit, căci am aflat din alte surse că filmul lui Joe Wright face dreptate cărții, ba chiar este pe alocuri mai bun decât ea, reușind să scoată la iveală și să sublinieze prin imagini aspecte pe care volumul lui Finn nu poate să le evidențieze doar prin cuvinte și fraze. Într-adevăr, există lucruri pe care ai nevoie să le vezi ca să le observi cu adevărat. Mă gândesc aici, ca exemplu, la Gone with the Wind (Pe aripile vântului). Sigur că romanul excelent al lui Margaret Mitchell este de neegalat și de necontestat ca valoare literară și bineînțeles că nicio adaptare nu poate cuprinde în sine esența atât de puternică a atmosferei și a personajelor create de marea autoare americancă. Dar au fost și rămân anumite aspecte care au fost redate atât de bine prin filmul din 1938, încât acum cred că nici eu, nici alții, nu își mai pot imagina povestea bătrânului Sud altfel decât așa.
La fel se întâmplă și cu The Woman in the Window. Căci, deși nu am citit cartea, am reușit să deslușesc din film anumite lucruri care pot fi explicate mai ușor prin imagini. Spre exemplu, toată experiența profund personală, intimă, închisă în mintea tulburată și în inima sângerândă a personajului principal capătă noi valențe profunde și accente dramatice prin intermediul unor secvențe de-a dreptul „de artă” pe care Wright le-a așezat la momentul potrivit și în contextul potrivit. Nu pot să mă desprind de imaginea terifiantă a mașinii răsturnate într-una din camerele apartamentului, peste care ninge și care face legătura cu trecutul tragic al protagonistei. Datorită acelui moment, dar și a altora, precum rememorarea continuă a unor flash-uri pe care Anna (Amy Adams) le are și în care apare doar o noapte înzăpezită, am îndrăznit să fac o comparație între filmul de față și celebra producție a lui Alfred Hitchcock, Spellbound. Și s-a dovedit că nu greșesc, căci unul din momentele interesante din The Woman in the Window ne arată personajul principal urmărind exact capodopera hitchcockiană.
Mai mult decât atât filmul lui Wright se apropie în anumite momente și de o altă realizare a marelui regizor britanic, Rear Window, în special prin tema principală, aceea a urmăririi din spatele unui geam a unor întâmplări terifiante dintr-un apartament vecin. În plus, ambii protagoniști, atât Amy Adams, cât și James Stewart (în capodopera lui Hitchcock) sunt obligați să stea în casă din cauza unor probleme de sănătate, fie de natură psihică sau fizică. În cazul personajului lui Adams, influențele medicamentelor combinate cu alcoolul subliniază și mai puternic toată starea de nesiguranță, de pericol iminent ce pândește din fiecare cameră, după fiecare colț. Trebuie menționat faptul că, așa cum au declarat în sesiunea de sneak peek la care am asistat în urmă cu o lună, tot filmul a fost realizat într-un imens studio din New York, pe care regizorul și scenografii l-au transformat cu măiestrie într-un apartament din „marele măr”. În plus, vreau să evidențiez faptul că The Woman in the Window a fost gândit și filmat în 2019, deci înainte ca pandemia să lovească atât de crunt viețile tuturor. Și totuși, pe întreg parcursul peliculei, trăiești cu senzația de claustrare, cot la cot cu Anna și te întrebi dacă nu cumva regizorul a avut o premoniție legată de ceea ce va urma din punct de vedere medical și social.
Cu atât mai mult mi se pare valoros acest thriller neașteptat în tabloul tot mai sumbru al cinematografiei americane contemporane, cu cât sondează teritoriul întunecat al problemelor spirituale și psihice ridicat în jurul unei persoane care nu poate face altceva decât să stea zi de zi în același decor, între aceiași patru pereți și care tocmai din această cauză dă senzația celor din jurul ei că tot ceea ce vede, aude, observă face parte doar din imaginația ei bolnavă și tulburată.
Totuși, finalul (care, ca să fiu sincer, nu a fost atât de neașteptat pe cât îmi doream, mai ales din modul în care au fost prezentate personajele pe parcursul filmului) aduce o rază de speranță, îndepărtând umbrele care împresuraseră până atunci atmosfera, dar fără să se transforme într-un dulceag happy end atât de tipic Hollywood-ului. Așadar, nu poate decât să mă bucure un asemenea eveniment cinematografic în care Amy Adams atinge una din culmile carierei sale de până acum, creând cu migală și rigurozitate un personaj interesant și fascinant, totodată, sprijinită fiind de rafinamentul artistic al unor actori precum Julianne Moore, Anthony Mackie și Gary Oldman. De remarcat este și evoluția artistică a tânărului Fred Hechinger, unul dintre cele mai misterioase și bine construite personaje din film. Iată, deci, un thriller care are toate ingredientele pentru a se alătura unor mari și importante titluri ale genului din istoria cinematografului modern.
Din 14 mai, pe Netflix.
Nota: 9/10
(Surse foto: www.imdb.com, https://bloody-disgusting.com/, https://theplaylist.net/, www.apropotv.ro)
