Suspiria (1977)
Regia: Dario Argento
Distribuția: Jessica Harper, Stefania Casini, Flavio Bucci
‘Suspiria’ și încă câteva dintre filmele lui Dario Argento au devenit astăzi ‘clasice’ și au reprezentat o cotitură spre extreme a genului filmelor ‘horror’. Împingând nivelul de violență sângeroasă și de sexualitate insinuată sau explicită, regizorul italian a rupt toate listele cu clasificări și cărțile de coduri ale marilor studiouri. ‘Suspiria’ a deschis drumuri în anul 1977 când a fost lansat pe ecrane și este considerat astăzi un film de cult și un film de referință. L-am văzut la peste patru decenii de la producție și mi s-a părut o combinație de extreme. Din multe puncte de vedere este ‘trash’, din altele o excelentă realizare artistică, aproape o capodoperă.
Povestea se inspiră din romantismul sumbru european și poate chiar și din sursele mai vechi ale acestuia cum sunt culegerile de basme din secolele 17 și 18, care se află la originea multor filme ‘horror’, în special celor aparțînând expresionismului german. Există câteva tipare convenționale care sunt urmate și în acest film: tânăra călătoare care descoperă un spațiu străin dominat de misterioase forțe malefice, casele imense cu cotloane ascunse bântuite de fantomele trecutului, legendele cu vrăjitoare și influența lor peste vremuri. Jessica Harper, actrița distribuită în rolul tinerei dansatoare americane care călătorește in Germania pentru a descoperi că faimoasa școală de dans la care se înscrisese ascunde multe mistere sângeroase, este aleasă in așa fel încât să pară adolescentă, cu câțiva ani mai tânăra decât colegele sale, o Albă că Zăpadă într-o lume periculoasă și strivitoare. Când încep să se acumuleze cadavrele scenariul alege să se ocupe de psihologia fetei și confruntarea ei cu misterele din jur și mai puțin sau deloc de ancheta polițienească sau de vreo alte încercare de a explica ceea ce se întâmplă cu ajutorul logicii lumii noastre. Chiar și intervenția psihologilor adaugă elemente dimensiunii fantastice și nu celei raționale. Psihologia asociată vrăjitoriei, sau poate o formă modernă a acesteia? Nu este o idee rea!
Povestea însăși are poate însă mai puțină importantă în ‘Suspiria’ decât contextul. Dialogurile sună în ceea mai mare parte a timpului ridicol și interpretarea actoricească nu reușește (sau poate nu intenționează) să le dea vreo urmă de veridicitate. Remarc totuși prezența Alidei Valli, una dintre marile vedete ale cinematografiei italiene din deceniile ’50 și ’60. Ceea ce este mult mai impresionant decât povestea este felul în care aceasta este povestită. Decorurile alcătuiesc o lume fantastică și supradimensionată, dominată de galben, portocaliu și roșu – roșul vinului recomandat că întăritor, metaforă a sângelui care țâșnește des în multe dintre episoadele violente cu care este presărat filmul. De aici pleacă inspirația decorurilor fantastice ale filmelor lui David Lynch sau Wes Anderson care aveau să urmeze.
Dacă în majoritatea filmelor lui Dario Argento este prezentă obsesia sa cu moartea și cu sexul, aici balanța înclină decisiv de partea morții, atracția feminină fiind reprimată și sublimată în vârsta și fragilitatea eroinelor. Din punct de vedere vizual filmul este un regal. Cinematografia folosește și combină cu maestrie procedee de prelucrare a peliculei care au precedat cu decenii efectele computerizate. Banda sonoră se adaugă experienței vizuale, fiind un amestec de free jazz, muzică electronică și efecte sonore caracteristice. Filmul este un reper in istoria genului horror, un amestec de trash fără scuze cu inspirații literare, de aparent amatorism și de maestrie cinematografică. Toate explicațiile care au făcut din ‘Susiria’ un film de cult sunt valabile.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
