The Iron Lady (2011)

The Iron Lady (2011) – Doamna de fier
Regia: Phyllida Lloyd
Distributia: Meryl Streep, Jim Broadbent, Richard E. Grant, Alexandra Roach, Olivia Colman

Sunt cel putin doua motive pentru care am dorit sa vad cat mai curand acest film: primul dintre acestea este pasiunea mea pentru o cariera uluitoare, cea a actritei Meryl Streep, care m-a fermecat cu interpretarea ei in aproape fiecare film si care este nominalizata din nou la Premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rol principal in acest an, pentru rolul din „The Iron Lady”. In al doilea rand, am fost si am ramas un fan al filmelor biografice, capabile sa miste inima pentru vieti uluitoare, sa aduca amanunte suplimentare asupra unor destine importante, sa ne faca sa gandim, sa ne informam si sa cautam informatii noi, care sa le completeze pe cele vazute pe marele ecran. Ce am vazut aici insa?

Margaret Thatcher este portretizata cu mare maiestrie de Meryl Streep, fara indoiala, dar filmul sufera din cauza lipsei de coeziune si datorita liniei impregnate de scenariul ales. Daca suntem obisnuiti de flash-back-uri in filmele biografice (imi aduc aminte de splendoarea „La vie en rose”, despre viata lui Edith Piaf), aici ele nu sunt unitare si ofera prea putina lumina asupra multora dintre evenimentele importante. Poate ca, intr-adevar, viata lui Thatcher este impresionanta, cariera sa la fel, pentru a fi prezentata in doar o ora si 40 de minute, dar era esential pentru regizori si scenaristi sa puna accentul pe conflictele si realizarile sale din perioada 1979-1990, cea in care a fost primul ministru al Marii Britanii, decat sa aleaga dementa din ultimii sai ani.

Thatcher se afla la peste 80 de ani la o rascruce a vietii sale. Se simte tot mai singura si, poate de aceea, pare ca alege sa vorbeasca zilnic cu sotul sau, mort deja de cativa ani de cancer. Isi da seama ca exagereaza, isi da seama ca anii ei cei mai importanti s-au dus (refuza invitatiile oficiale, nu discuta decat cu fiica ei), se simte tot mai indepartata de spectrul politic, caruia simte sa ii dea sfaturi pe care nu le aude decat ea, dar si de propria familie, fiul ei fiind plecat in Africa de Sud. Ne ofera insa amintirile ei, incepand din oraselul in care s-a nascut, unde a inceput cariera politica, trecand prin alegerea ca membru al Parlamentului, ca ministru sau ca prim-ministru si sfarsind cu alegerile pe care le-a facut in legatura cu viata personala.

Tocmai cariera politica, una exceptionala pentru o femeie in acei ani, este din pacate pierduta pe drum. Relatia ei cu americanii nu exista, discutiile cu regina cu privire la actiunile politice asumate de Marea Britanie nu sunt deloc infatisate, actiunile sale in privinta reconcilierii cu Irlanda sunt privite foarte pe scurt. Daca batalia pentru insulele Falkland este infatisata mai pe larg, cu precadere asupra deciziilor politice transante luate atunci de Margaret Thatcher, celelalte aspecte importante ale carierei ei sunt lasate in aer si sunt reliefate problemele de sanatate ale batranetii. Din pacate.

Poate ca Meryl Streep va lua Premiul Oscar pentru rolul ei, intrucat a reusit sa fie din nou perfecta in ceea ce a facut, de la „imbatranirea” ei prin efectul machiajului si pana la aprofundarea unui accent britanic aproape de perfectiune (cu toate acestea, raman la parerea ca Oscarul il merita Glenn Close). Filmului insa i-a lipsit ceva, nu are acea scanteie pe care o asteptam atunci cand am auzit ca va fi lansat un film despre Margaret Thatcher, incursiunea in cariera si viata sa nu este suficient de documentata si informativa pe cat ne doream.

Nota: 7/10