Stranizza d’amuri (2023)
Regia: Giuseppe Fiorello
Distribuția: Simone Raffaele Cordiano, Antonio De Matteo, Raffaele Gangale
Știți acea senzație când, după finalul unui film, vă petreceți câteva clipe privind în gol? Asta am pățit cu „Stranizza d’amuri”, filmul regizorului Giuseppe Fiorello. Pentru cine nu știe, Giuseppe Fiorello, cunoscut și sub numele de Beppe Fiorello sau Fiorellino, este un actor italian născut pe 12 martie 1969 în Catania, Sicilia, Italia. Este recunoscut pentru rolurile sale din diverse filme și lucrările sale ca scenarist. Printre lucrările sale notabile se numără debutul regizoral „Stranizza d’amuri” (2023), rolul din Talentatul domn Ripley (1999) și din Terraferma (2011).
„Stranizza d’amuri”, primul film din palmaresul regizoral a lui Fiorello spune o istorie veche de când lumea: doi băieți trăiesc o dragoste interzisă, într-o Sicilie conservativă a finalului anilor `80. Gianni e un tânăr de 17 ani, crescut de o mamă solitară și un tată vitreg abuziv. Acesta înfruntă atacul constant din partea semenilor săi care îl suspectează de preferințe homosexuale. Acesta trebuie să facă orice ca să fugă din calea lor, dar asta pare doar să-i provoace pe atacatori. Viața lui pare să meargă într-o direcție a resemnării, până când soarta nu îl aduce în scenă pe Nino, un adolescent jovial, vivace, dornic să cunoască lumea și să iubească. Între cei doi se leagă o prietenie sinceră și frumoasă, care încet îmbracă forma unei iubiri fără compromis.
În cele două ore cât durează filmul, am avut senzația de imersiune la prânzurile însorite în marele stil italian, la promenadele lungi ale personajelor și la starea generală a acelor vremuri, când o astfel de pasiune putea fi de-a dreptul periculoasă. Fiorello reușește să poziționeze actorii Samuele Segrete și Gabriele Pizzuro într-un plan narativ care escaladează treptat și își ia avânt tot mai tare. Vor putea cei doi să se iubească? Vor avea capacitatea să depășească toate preconcepțiile epocii?
Revenind la propriile mele senzații, iată unul dintre filmele care vor intra ușor în topul meu de 10 filme ale anului. Cu tușe ferme, dialoguri bine construite și istorii emoționante, filmul ne aduce într-un segment al trăirilor umane interzise, un loc în care oamenii se retrag pentru a trăi cu adevărat. 
Trebuie să menționez că filmul are la bază un caz real. Esrte vorba despre Crima din Giarre un dublu asasinat care a avut loc în anul 1980 în Giarre, Italia, și care, la vremea aceea, a șocat Italia, fiind unul dintre evenimentele care au marcat nașterea mișcării homosexuale italiene. Pe data de 31 octombrie 1980, doi tineri, Giorgio Agatino Giamonna, în vârstă de 25 de ani, și Antonio „Toni” Galatola, în vârstă de 15 ani, care dispăruseră de acasă cu două săptămâni înainte, au fost găsiți morți, ținându-se de mână, ambii împușcați în cap. Inițial, ancheta a dus la identificarea unui presupus autor al crimei, nepotul de 13 ani al lui Toni, Francesco Messina, care a declarat că victimele însăși l-au rugat să le ucidă. Totuși, acesta și-a retras declarația două zile mai târziu, afirmând că a luat vina sub presiunea carabinierilor. Astfel, nu s-a stabilit niciodată un vinovat clar, deși s-a presupus că Francesco ar fi comis crima la cererea familiilor victimelor.
Pelicula nu dezvăluie nimic despre soarta lui Gianni și Nino, dar lasă loc de reflecții, punând accentul pe nevoia de toleranță într-o lume profund conservativă. În contextul realităților noastre, acest film funcționează și ca un motiv de discuție asupra nevoii de a iubi, în toate formele sale.
