Stalingrad (2013)
Regia: Fedor Bondarchuk
Distribuția: Thomas Kretschmann, Yanina Studilina, Philippe Reinhardt, Pyotr Fyodorov
Cu cateva zile inainte de producerea celor doua atentate de la Volgograd, atribuite unor teroristi islamisti din Caucazul de Nord, unde, se pare, Rusia in continuare are mari probleme, pe care regimul autoritar (pentru a nu-l cataloga de-a dreptul drept dictatura) al lui Putin parea ca le poate strecura sub covor, asa cum faci cu mizeria umana insangerata (Putin s-a catarat la putere pe si prin sangele poporului cecen- sa nu uitam aceasta niciodata) am urmarit epopeea de la Stalingrad, fostul nume al actualului Volgograd. Ciudata coincidenta, aceea de a alege drept loc pentru detonarea bombelor tocmai fostul Stalingrad si, in timpurile tariste, Tariţîn. Insa in mod sigur si islamistii aveau în gând simbolistica locului, caci puteau probabil alege si alte orase importante din sudul Rusiei.
Filmul rusesc este o reeditare a filmografiei sovietice, insa este updatat cu mijloace tehnice de ultima ora, ceea ce in anii cinemoatografiei sovietice era mult mai greu si ar fi impus utilizarea unei tehnici de luptă impresionante (de care sovieticii oricum ar fi dispus avand in vedere numarul mare de mijloace de lupta germane pe care le-au capturat dar si uniforme etc.) Regizorul a ales sa se concentreze asupra povestii unui numar de cinci aparatori disperati ai uneia din numeroasele cladiri dintr-un oras in care se purtau lupte atroce intre trupele Wehrmachtului care avansau (sau macar incercau) si aparatorii sovietici, care nu precupeteau nici un efort pentru a apara orice cladire care mai ramasese in picioare dupa nenumaratele bombardamente ale Luftwaffe si care duceau catre Volga.
Toata aceasta poveste se deruleaza inainte de ofensiva mortala a Armatei Sovietice din 19 noiembrie 1942 din dreptul Armatei a 3-a Romane, dispusa pe un front nefiresc de mare, in dreptul Cotului Donului, la nord de Stalingradul distrus si unde se duceau luptele cele mai grele si Armata a 4-a Romana care, la fel, acoperea un spatiu imens in Stepa Calmuca, la sud de Stalingrad, ofensiva care a prins in celebra incercurire Armata a 6-a Germana, parti din Armata a 4-a de Tancuri Germana precum si diverse unitati romane, impinse de ofensiva sovietica inspre oras. Tragedia de la Stalingrad s-a incheiat abia pe 30 ianuarie 1943 cand aparatorii germani si romani, fara munitie si suferind de o crunta foamete au incetat rezistenta, sub presiunea sovietica.
Filmul rusesc se doreste o reutilizarea a vechiului mit sovietic pentru Maica Rusie si, in afara de efectele speciale demne de cinematografia americana de razboi (produse, fara indoiala, pe calculator), povestea scartaie din punct de vedere al adevarului, caci orice istoric militar sau persoana cu un minim simt al realitatii isi da seama ca cinci soldati, indiferent cat de eroici s-ar comporta in lupta, nu au cum sa tina piept si chiar sa infranga regimente si, mai mult, tancuri grele.
In filmul ”Stalingrad” am revazut ceea ce credeam ca a disparut dupa 1989: hitleristi atat de prosti incat par ca mai au putin si se impusca singuri, astfel incat intrebarea care se ridica imediat este cum oare au ajuns niste militari atat de slab condusi, atat de prosti, lasi si sentimentali (un ofiter german se indragosteste de o rusoaica doar pentru ca semana cu fosta lui sotie, decedata de tuberculoaza, aceasta pentru a adauga un strop de sirop romantios intregii povesti) langa Volga, aproape de Caucaz, in deserturile Egiptului, la Narvik si prin Golful Mexicului, incendiind instalatiile petrolifere americane? Nu sunt judecati subiective (ca imi plac mie germanii sau nu), ci adevaruri istorice. La un moment dat, intreaga planeta tremura din cauza acestor germani.
Finalul este unul apoteotic, cei cinci murind aparand una din nenumaratele cladiri pentru care repet, s-au dus lupte crancene, fiind pierdute si recucerite de-a lungul unei singure zile. Dupa ce am privit acest film m-am apucat sa citesc cartea lui Radu Marculescu, “Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica”, in care supravietuitorul groaznicei batalii din zona Stalingradului (groaznica pentru noi, romanii, evident), sublocotenent de artilerie intr-o baterie de obuziere, relateaza imagini si aspect ale dramaticei inclestari.
Conform acesteia, tancurile sovietice erau departe de a fi inexpugnabile (trebuiau atacate de echipe de vanatori inarmate cu grenade, sticle de benzina si paie pentru a le aprinde rezervorul), celebra ramanand imaginea cu un ofiter roman care, dupa ce si-a aruncat grenadele intr-un T-34, fara rezultat notabil, de nervi, s-a apucat sa-i indoaie teava mitralierei si, mai mult, cocotat pe tancul sovietic izolat, izbind cu putere cu un baros in carnea lui de otel, innebunindu-i de groaza pe tanchisti, determinadu-i sa se retraga. Evident astfel de cazuri izolate nu au schimbat cursul general al evenimentelor insa demonstreaza ca portreztizari absolute(iste) raman departe de adevarul istoric. Pe care oricine care se apuca sa faca filme istorice ar trebui sa-l aiba in vedere.
Si o alta afirmatie care m-a deranjat si care este contestabila. La finalul filmului se afirma pompos ca datorita acelei victorii rusesti (dar sovietice, caci in acel moment Rusia nu exista din punct de vedere al dreptului international), milioane de oameni si-au recapatat libertate. Care libertate? Cand intreaga Europa de Est si Centrala a schimbat pentru o jumatate de secol o robie pe alta, in unele cazuri, mult mai dura.
Nota: 6/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=_Da3EgZUA0Y’]
