Season of the Witch (2011) – Anotimpul vrajitoarei
Regia: Dominic Sena
Scenariul: Bragi F. Shut
Distributia: Nicolas Cage, Ron Perlman, Claire Foy, Christopher Lee, Stephen Campbell Moore, Robert Sheehan
<<,,Anotimpul vrăjitoarei nu este o lecţie de istorie” remarcă Gartner (unul dintre cei doi producatori de la de la Atlas Entertainment). ,,E o calatorie zguduitoare, plină de interpretări curajoase, cascadorii interesante şi peisaje de neuitat. Este superb realizat, cu acţiune din abundenţă şi pe alocuri înspăimântător.”>>, ne comunica Mapa de Presa a MediaPro Distribution. Si intradevar, aceasta este impresia cu care am ramas la sfarsitul filmului, minus ideea de „inspaimantator”.
Un lucru este insa sigur, istoria este supra aglomerata de sange varsat in numele lui Dumnezeu, de crime faptuie impotriva unor asa zisi dusmani ai lui si de figuri intunecate ce s-au erijat in aparatori ai credintei. Istoria este cladita pe hecatombe de victime intru servirea „The Voice of The Church”!
Si din cand in cand, chiar prin intermediul unei povesti ca cea din Season of The Witch, trebuie sa ne remintim ca nu numai fortele naturii si bolile nemiloase au facut atata rau omenirii, dar insusi omul – cu stiinta si nestiinta lui, cu credinta si cu ignoranta lui, si-a decimat semenii. Iar epoca Cruciadelor, sangerosul secol 14, a fost un creuzet de razboaie, violente, superstitii, intrigi, jafuri si crime toate infaptuite in numele lui Dumnezeu. Dar si un mijloc de cladire a unor caractere puternice, eroice, adeseori vizionare.
Din acest punct de vedere si in linii foarte mari, acest film poate fi totusi o mica lectie de istorie. Pentru ca personajele sunt conturate precis si circumscrise conditiei lor istorice si este dezvoltata pe larg conditia cavalerilor luptatori care si-au pus vietile si spadele in slujba bisericii catolice, barbati care, sub povara atat de multului sange varsat departe de meleagurile de obarsie, cedeaza…incep sa aiba indoieli privind dreptatea cauzei…descopera umanitatea din ei si din cei oprimati de stindardul in numele caruia ucid.
Cei doi viteji cavaleri, Behmen si Felson, vechi tovarasi de lupte pana departe in Orientul Mijlociu, obositi si demoralizati abdica, dezerteaza din randurile cruciatilor si nostalgia ii mana spre locurile natale, acolo unde, cu oroare, descopera jale, boala, moarte…ciuma neagra care isi devoreaza lacoma victimele. Si supertitiile si fabulatiile si instrumentele bisericii pun aceste tragedii pe seama fortelor oculte, in carca vrajitorilor si a vrajitoarelor, de cele mai multe ori biete femei simple din popor. O astfel de vrajitoare este incarcerata alaturi de cei doi cavaleri prinsi de catre oamenii Cardinalului si pretul iertarii dezertarii lor este acela de a accepta sa o transporte cale de cateva sute de kilometri, pana la manastirea din Severac – unde monahii urmeaza sa o judece.
Calatoria celor doi se deruleaza alaturi de alte patru personaje emblematice si se petrece intr-o desfasurare extraordinar de dramatica, pe de o parte fiind vorba despre peisajul fabulos pe care il strabat, magnific, salbatic si agresiv si pe de alta parte se reveleaza cu multa acumulare de tensiune creata de profilul duplicitar al tinerei fete inlantuita in cusca cu care este transportata. Si dupa peripetii bine orchestrate si dupa moartea a doi dintre cei sase insotitori ai vrajitoarei si dupa atingerea tintei – manastirea din Severac si dupa devoalarea posedarii tinerei taranci de catre insusi Diavolul al carui scop este capturarea ultimului exemplar al Cartii lui Solomon (singura bariera in fortelor demonice de a stapani Pamanul), batalia finala intre Bine si Rau salveaza Omenirea. Bineinteles, cu sacrifiul suprem al celor doi cavaleri. De data aceasta insa, un sacrificiu in numele lui Dumnezeu, pentru dustrugerea Satanei in flacarile purificatoare.
Povestea este coerent si atractiv narata, cu dramatism, dar si cu usoare unde de umor, lasat in cea mai mare parte pe umerii lui Felson, prin cateva replici bine plasate.
Ceea ce ridica mult calitatea filmului este atat plastica – incepand cu inspirate constructii de castele, temnite, sate, orase, case, manastiri reproducand atmosfera medievala a secolului al 14 lea, continuand cu peisajele extraordinar de frumoase si salbatice – neatinse de pas omenesc al muntilor si campiilor – totul invesmantat in coloristica apasatoare de toamna tarzie si iarna fulguita, cat si scenele de lupta si cascadoriile bine articulate si impresionant de autentice ca receptie. Putin cam stangace si mai neplacute constructiile digitale ale cohortei de demoni interactionand cu actorii, dar poate acesta a si fost scopul – sila si oroare. Directorul de imagine, iranianul Amir M. Mokri a facut o treaba excelenta, iar coloana sonora a islandezului Atli Orvarsson mi-a placut mult, creand o atmosfera medieval/gotica bogata, apasatoare si profund dedicata tematicii.
Si acum despre distributie. La drept vorbind, primul moment al aparitiei lui Cage mi-a starnit un zambet, de fact un rictus, nu parea deloc „din film”, cu niste plete blond-roscate si cu o figura usor buimaca, insa pe masura derularii actiunii si mai ales interactionand cu companionul sau, excelentul Ron Perlman si apoi lasandu-si personajul cotropit de indoieli si cosmaruri si continuand cu intreaga prestatie de-a lungul peliculei, concluzia mea a fost ca nu si-a facut numele de ras. Sigur ca nu suntem undeva sus – vezi Leaving Las Vegas sau WindTalkers sau Ghost Rider sau Moonstruck, etc, etc dar nici atat de jos precum mi s-a parut in Kick-Ass.
Una peste alta, Dominic Sena a reusit un film interesant, pe care l-am urmarit cu atentie si care isi are locul si meritele sale onorabile. Nota mea tine cont mai ales de plasticitatea filmului.
