Satyricon (1969)
Regia: Federico Fellini
Actori: Martin Potter, Hiram Keller, Max Born, Salvo Randone
Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe Tamada.ro.
Am privit filmul lui Fellini (primul vazut dupa foarte multi ani) ca o satira puternica la adresa obiceiurilor mai putin sanatoase ce se petreceau in Imperiul Roman, in spatele zidurilor si a armatelor puternice, a cuceririlor si a artelor frumoase. Lucruri mai putin stiute, doar banuite, reliefate in 1969 de Fellini, nominalizat pentru cel mai bun regizor in 1970, cu un realism poate suparator, care sigur in epoca a deranjat, iar pe noi acum ne impresioneaza sau ne intriga.
Nu este un film usor suportabil, pentru ca porneste greoi, cu personaje complicate si amestecate, neinteles la prima vedere si o actiune care se desfasoara pe multiple planuri. Constructia istoriei Romei antice si a oamenilor care au locuit-o, vorbind aici de oameni obisnuiti, nu cei cu functii inalte, a fost mereu greu de pus in scena si aproape niciodata realista pana la capat. Fellini reuseste aceasta, impletind superstitiile si credintele in zei sau semizei cu grotescul si desfraul, sclavagismul cu traditia, poezia cu agapele aristocratiei, intr-un film care reliefeaza cu precizie diferentele dintre bogati si saraci (diferente care, cu exceptia schimbarilor aduse de trecerea timpului, pare sa nu fi suferit nicio evolutie in bine).
Fellini a oferit in “Satyricon”, inspirat de altfel dintr-o nuvela a lui Petronius despre viata si moravurile din vremea imparatului Nero, episoade narative diferite asupra aspectelor de mai sus, pe care le poti deslusi separat fara greutate. Singurul aspect care pare ca le leaga, pe langa subiectul larg al locului unde se petrec toate-Imperiul Roman, este prezenta a doua personaje unite prin prietenie si nu numai: unul este Encolpio (Martin Potter), celalalt este Ascilto (Hiram Keller). Primul dintre ei poate fi considerat personajul principal, in toate scenele in care apare, pe langa reliefarea unui aspect al obisnuitului roman, el este eroul care atrage dezastrul sau desfraul in jurul sau.
Encolpio pare deseori la fel de derutat precum spectatorul neprofesionist: la fel ca el, de multe ori surprins de ceea ce se intampla in jurul sau, de obiceiurile ciudate sau desfraul ce domneste in randul cetatenilor romani, si noi, privitorii, suntem cateodata pusi in fata unor fapte pe care nu le intelegem, a unor superstitii si traditii ciudate, iar unele scene ne aduc nedumerirea. Una dintre scenele memorabile este cea a agapei de la Trimalcione, care ne dovedeste, peste mii de ani, ca diferentele dintre bogati si saraci au ramas la fel: servitori supusi, mancare si bautura pe alese si din belsug (desi unele feluri ne provoaca acum dezgust), trivialitate si desfrau.
Pentru cei care doresc sa il redescopere pe Fellini, este un film necesar, memorabil, prin care sunt descrise in mod direct starile sufletesti si sentimentele regizorului despre epoca romana. Chiar daca urmeaza multe dintre cele descrise de Petronius, este clar ca suntem in fata propriei pareri a lui Fellini si o transpunere in prezent este pe alocuri subinteleasa: multe dintre obiceiuri au fost preluate in Italia si lumea moderna, multe dintre trasaturile considerate negative se regasesc peste tot, doar putin transformate si deloc din punct de vedere pozitiv.
