À nous la liberté (1931) – A noastră-i libertatea
Regia: René Clair
Distribuția: Raymond Cordy, Henri Marchand, Rolla France
‘À nous la liberté’ – filmul din 1931 al lui René Clair – este menționat de multe ori în tandem cu ‘Modern Times’ al lui Chaplin din 1936. Tema centrală și mesajul anti-capitalist sunt comune. Filiația directă este evidentă în perspectiva timpului. La vremea respectivă, producătorii filmului francez au intentat proces de plagiat celor ai filmului american, dar René Clair nu s-a alăturat niciodată acestei acțiuni judiciare, considerând ca un compliment faptul că Chaplin a fost inspirat de filmul lui în realizarea capodoperei sale. În opinia mea, filmul lui René Clair este de același calibru ca cel al lui Chaplin și poate cel mai bun film al regizorului francez. În plus și el datorează multe idei și formule comice filmelor lui Chaplin și celorlalte comedii clasice americane ale perioadei filmului mut. Cei doi mari regizori, care au devenit de altfel buni prieteni, s-au influențat reciproc. René Clair demonstrează cu acest film că era un regizor inventiv și curajos, angajat social și stăpân pe mijloacele de exprimare vizuale dar și pe banda sonoră și muzicală, la doar trei ani de la introducerea sonorului în cinema. Ironia istoriei a făcut ca trei decenii mai tărziu, René Clair să devină ținta criticilor tinerilor lupi din Noul Val francez. În fapt, în jur de 1930, el era la fel de disruptiv și de inventiv cum aveau să fie Truffaut și colegii sai în jur de 1960.
Scena cu care începe ‘À nous la liberté’ se petrece în închisoare. Eroii filmului, Louis și Émile, sunt deținuți care lucrează pe o linie de asamblare care fabrică jucării. Își pregătesc evadarea care le reușește pe jumătate. Doar Louis reușește să treacă de zidurile închisorii ,în timp ce Émile, rămas în urmă, îi tine în loc pe paznici. Câțiva ani mai târziu, Louis este proprietarul unei fabrici de gramofoane, reușită lui datorându-se aplicării în industrie a metodelor de lucru pe bandă învățate în închisoare. Metafora este evidentă. Munca presupus eliberatoare aduce profit aplicând metode specifice spațiului închisorilor. Émile, ieșit și el din închisoare, se regăsește cu prietenul său devenit industriaș și se îndrăgostește de o fată care lucrează în uzina acestuia. Dragostea nu îi este însă împărtășită și trecutul de pușcăriași riscă să-i ajungă din urma pe cei doi prieteni.
René Clair scria scenariile și regiza filmele sale, făcând cinema de autor cu decenii înainte ca acest termen să fie inventat. Era perfect sincronizat și în dialog cu cinematografia vremii, mai ales cu cea americană. Gag-urile vizuale și mai ales urmăririle și-ar găsi locul în oricare dintre marile comedii ale perioadei filmului mut. Perechea de prieteni seamănă cu cea din filmele cu Stan și Bran, personajul lui Émile (interpretat de Henri Marchand) fiind o combinație între Charlot și Stan Laurel. Scenografia formidabilă a lui Lazare Meerson preia ceva din ideile din ‘Metropolis’, însă le prelucrează și le rafinează, creând o direcție de anticipație industrială specifice filmelor distopice până la seria ‘The Matrix’. Muzica lui Georges Auric a fost compusă special pentru acest film. Tema muzicală a devenit un șlagăr, iar felul în care muzica este combinată cu dimensiunea vizuală o aproprie mai mult de teatrul lui Brecht decât de comediile muzicale americane. De urmărit și cinematografia. Directorul de imagine Georges Périnal folosește aparatul de filmat mobil cu patru decenii înainte ca acesta să fie luat pe umăr de cineaștii Noului Val. Câteva secvențe vizuale sunt antologice – benzile automate desigur, dar și scena cu care începe filmul sau scena festivității din finalul filmului care va fi citată cu multe decenii mai târziu de Milos Forman în ‘Balul pompierilor’ și care se încheie cu imaginea jobenelor rostogolite de vânt. ‘À nous la liberté’ este o delectare pentru amatorii de filme clasice și o cutie de bijuterii cinematografice.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
