„Into The Fire: The Lost Daughter” (Netflix, 2024) – În foc. Fiica pierdută
Imaginează-ți că ești o fetiță de doar 15 ani care rămâne însărcinată și ești obligată de părinți să îți dai copilul spre adopție. Apoi, trăiești toată viața cu un profund sentiment de vinovăție și cu speranța că fetița ta poate are o viață mai bună decât i-ai fi putut da tu. Pe la 50 și ceva de ani ești sunată și ți se cere să dai o mostră de ADN pentru a identifica un cadavru de femeie, despre care se prezumă că e fiica ta. Îți fuge pământul de sub picioare și acum ești pornită să afli tot adevărul despre fiica ta dispărută. Crezi că e un scenariu de film în stilul lui Eastwood? E realitatea din documentarul „În foc. Fiica pierdută” apărut recent pe Netflix și produs de Ryan White (apropo, stilul lui inconfundabil l-am descoperit prin „The Keepers” despre care am scris aici).
Producția „În flăcări: Fiica pierdută”, regizat de Ryan White, a avut premiera pe Netflix pe 12 septembrie 2024. Este un documentar în două părți care explorează povestea reală a lui Cathy Tarkanian, o mamă care își caută fiica dispărută în 1989, după ce a fost dată spre adopție. Documentarul este produs de Charlize Theron, Jessica Hargrave și Matt Maher și pune în lumină legătura puternică dintre o mamă și copilul ei, arătând peste zece ani de investigație și perseverență.
Cathy, acea fetiță de doar 15 ani, devenită deja femeie în toată firea, începe să sape tot mai adânc în trecutul familiei care a adoptat-o pe Alexis, fetița ei, și descoperă că, dincolo de paravanul de părinți ideali, se ascunde violență și ură. Principalul răufăcător al cazului este nimeni altul decât tatăl adoptiv.
Ryan White, producătorul pelicului, ne aduce încă un documentar realizat impecabil, cap – coadă. Suntem iarăși prinși în imersivitatea anchetei, devenim martori activi, ne putem pune întrebări și putem să ne angajăm în supoziții diverse. Dar cel mai important, nu ne menajează, ne spune istoria de la început și până la final, astfel încât să delimiteze răul absolut de bine, să ne arate că instinctul matern nu devine obtuz în timp.
Firul roșu al acțiunii se ține mai mult pe ideea de monstruozitate, de răul care trăiește în imediată apropiere și a faptului că noi, cei din jur, suntem la fel de culpabili dacă acceptăm să închidem ochii asupra lucrurilor.
De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, acest documentar este un punct bun pentru a începe o discuție aplicată despre violența clasică, despre relațiile toxice de autodependență, despre nevoia de reconfirmare a propriei masculinități prin violență.
Dacă sunteți fani true crime, dacă vreți să urmăriți cu sufletul la gură o istorie care aproape 40 de ani a fost cold crime și dacă vreți să fiți martorii unei justiții tardive, dar îndeplinite, atunci clar acesta e documentarul pe care să îl includeți chiar diseară.
Disponibil pe Netflix.
