-Anca Muresan scrie pe liternet despre serialul ‘The Kominsky Method’ care poate fi vazut pe Netflix: ‘În The Kominsky Method, Chuck Lorre a păstrat reţeta şi pare că a dat din nou lovitura. Se iau două personaje principale, întîmplări de viaţă în care spectatorii se pot regăsi cu uşurinţă, mult comic de situaţie şi de limbaj şi succesul e asigurat. Unde mai pui că în rolurile principale joacă Michael Douglas şi Alan Arkin, amîndoi foarte cunoscuţi publicului. Singura schimbare de la seriile care l-au consacrat pe Lorre: nu mai există rîsetele înregistrate pe bandă care pe vremuri punctau poantele personajelor.’
-Pseudokinematikos publica un articol dedicat lui Mircea Saucan: ‘Există, în cinematografia românească, doi regizori dintr-o bucată, chiar dacă nu din aceeași bucată. Unul e Lucian Pintilie, altul e Mircea Săucan. Unul – în ciuda unei paranteze de douăzeci de ani în care, cu o singură excepție (De ce trag clopotele, Mitică?), nu a avut voie să mai filmeze în România – e de cursă lungă (peste 40 de ani de activitate cinematografică și teatrală), altul e strivit sub vremi (a fost activ doar un deceniu și jumătate). Prin al doilea film al său (Reconstituirea), Pintilie avea să fie – în România – un începător al unui tip de cinema ce polemizează cu tot ceea ce era „prost, formal, caduc, epigonic” în opera sa de debut (Duminică la ora 6). După ce abandonează faza inițială a experimentării decalajelor sonore, a neconcordanţei imaginii cu sunetul, a momentelor eminamente cinematografice de retrospecţie, cel dintâi „furios” al cinemaului românesc așază piatra de temelie a cinema-ului frust, „extrovertit și vocal” (Iulia Blaga), realist și asumat-grosier. Va rămâne credincios acestei poetici chiar și după schimbarea de paradigmă din 1989, când – la capătul unui „exil royal” de aproape 17 ani, în care a regizat un singur film de televiziune (în Iugoslavia), adaptarea după Caragiale interzisă până în 1990, teatru și operă în Europa și Statele Unite – se va întoarce în România pentru a-și lua revanșa cu brio față de cinema – ca regizor, scenarist și producător. În absența sa, câteva filme de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase și Ada Pistiner îi continuă demersul realist. Prin cele doar patru lung-metraje și alte câteva mediu-metraje, Mircea Săucan rămâne cineastul-poet preocupat constant de dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică. Spre deosebire de Pintilie, Săucan are un predecesor, în cinema-ul românesc: Viața nu iartă (de Iulian Mihu, Manole Marcus). La fel ca Pintilie, Săucan, după filmul de debut (Când primăvara e firebinte), abandonează și el un anume conformism tematic, slujind cinema-ul cu cele mai insolite mijloace de expresie, printr-o neobosită căutare a unui țărm nesfârșit de fantasme și adevăruri. Din țărmul viselor sale ne-a rămas, după schimbări de paradigmă și ideologie, o estetică a ambiguității, un arhipelag pe care – dacă dorim, dacă suntem pregătiți – putem afla calea spre frumusețea uitată a vieții.’
-La Marculescu.ro gasim topul scurt-metrajelor romanesti ale anului 2018. Sarim direct la locul 1: ‘Mi-ar plăcea foarte mult dacă Milo Simulov nu ar fi singurul regizor aborigen conștient că trăiește în 2018-2019 și singurul curios să vadă tot ce poate tehnologia pe film. Pentru că fiind în mileniul 3 tehnologia de filmat poate obscen de multe. Totuși, trebe un mix de curiozitate, ambiț și-o adecvare între subiect și noile tehnologii ca să iasă ceva notabil. Mai mult decât imagini VR frumos filmate prin Deltă și mai mult decât abuz de drone. Lui Simulov îi iese impecabil documentarul de VR cu ăia 4 din poză și cum dau ei la vâsle peste Atlantic. Dacă subiectul mă lasă rece (ambițiile de sport-extrem ale unor tipi -corporatiști?- ajunși la o vârstă mi se pare că material de colocvii și studii de psihologie, poate antropologie) VR-ul ăla este chiar imersiv și filmul care rezultă e fuckn awesome.’
-Cinemil a vazut ambele filme inspirate de cartea ‘Papillon’: ‘… inca din start, din primele minute ale noului, mi-am dat seama ca am de-a face cu un fake. Noul Papillon incepe in Parisul interbelic, de fapt intr-o caricatura a lui, caci nu m-am simtit deloc, dar deloc teleportat in perioada aceea. Nimic nu semana nici cu Parisul, nici cu acea perioada. In mod efectiv, noul Papillon vrea sa ne arate, in cateva minute, pe repede inainte, cum si de ce a fost acuzat pe nedrept Henri Charrière. Nu stiu cat de relevanta era in poveste, dar pentru ideea de entertainment, probabil ca da, publicul o va aprecia. De fapt, senzatia generala este de film dat pe repede-inainte. Totul pare facut in graba, specific epocii in care traim (o epoca a vitezei, zic unii).’
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Glass” (2019)
-”The House That Jack Built” (2018)
–”True Detective” (2014, sezonul 1)
–”Das schweigende Klassenzimmer” (2018)
–”Sinister” (2012)
