One man show: Joker (2019)

Joker (2019)
Regia: Todd Phillips
Scenariul:  Todd Phillips, Scott Silver
Distribuţia: Joaquin Phoenix, Robert De Niro, Zazie Beetz, Frances Conroy

Cu mici excepţii, filmele inspirate din benzi desenate au nuanţe ușor identificabile de alb și negru (Superman e bun, Lex Luthor este rău; Batman își sacrifică resursele spre binele celorlalţi, Omul Pinguin nu are scrupule). Nici măcar varianta cinematografică a lui Deadpool nu deraiaza prea mult de la principii social acceptate. Christopher Nolan face un pas spre gri: Jokerul său înfăptuiește răul fără să-i putem înţelege motivaţia (“…some men aren’t looking for anything logical, like money. They can’t be bought, bullied, reasoned or negotiated with. Some men just want to watch the world burn.”). Însă ultimul Joker ne testează reperele: empatizăm atât de ușor cu el, încât este dificil să îl numim “rău”.

Această artă de a construi un personaj “la graniţă” se bazează pe scenariu (abuzurile la care este supus Arthur justifică pornirile sale violente), pe regie (atunci când nebunia lui Arthur se revarsă asupra unor nevinovaţi: vecina cu copil sau asistenta socială din ultima secvenţa, regizorul optează pentru elipsă) dar mai ales pe jocul actorului.

Happy are evoluţia unei bombe cu ceas. Râsul său incontrolabil – cauzat de o boală psihică – se transformă din motiv de excludere socială, în distincţie (fară urmă de infatuare). “You wouldn’t understand”, replica pe care Arthur i-o dă asistentei sociale, reprezintă în egală masură luciditatea, amărăciunea și dispreţul cu care protagonistul începe să se raporteze la lume.

Nu doar personajului principal stă sub semnul ambiguităţii. Cine poate să spună dacă mama lui Arthur este cu adevărat abuzivă și nebună, sau dacă este victima unui sistem menit să îi protejeze pe cei bogaţi? Cât despre tatăl lui Batman, el nu ezită să îl agreseze pe Happy, însă are dificultăţi în a-și cere scuze faţă de cei pe care îi insultă.

Joaquin Phoenix face rolul carierei sale (fară să pierdem din vedere interpretările din You Were Never Really Here sau Her). Dacă cineva ar contoriza prim-planurile pe care actorul le are în filmul lui Todd Phillips, ele ar depăși probabil numărul prim-planurilor cu Joaquin Phoenix din toate celelalte filme ale sale. Dar nu cantitatea este definitorie. Privirea lui Arthur, lumina din ochii săi când îl demască pe Murray sau când poartă ultima conversaţie cu asistenta socială, pare o lumină luciferică. Dacă dansul său adie ca o briză, chipul vopsit (din scena – terifiantă – cu  foarfeca și piticul) iese din canon pentru a deveni o fotogramă memorabilă.

Imaginea, invadată uneori de o lumină sublimă, ajutată în permanenţă de o scenografie atemporala (între teatralitate și picturalitate) impresionează chiar și în cele mai banale secvenţe. Scena în care clovnii se pregătesc de lucru, soarele care intră pe fereastra locuinţei lui Happy, ezitarea camerei de filmat atunci când însuși personajul ezită, sau imaginea voit arsă din ultima secvenţă sunt doar câteva motive pentru care Joker 2019 ar putea primi mai mult decât un Oscar pentru interpretare.

Pe cât de mult fascinează filmul ca formă și poveste, pe atât de înfricoșător este mesajul cu care vine. Nu pentru că instigă la violenţă, ci pentru că o face într-un fel convingător. Criminalul este eroul celor nebuni, abuzaţi și neînţeleși. Autorităţile sunt pionii unui sistem cangrenat. Gothamul (cuprins în cele din urmă de anarhie) seamănă cu ceva ce am mai văzut în afara sălii de cinema.

Temele nevralgice pe care le abordeaza (de la empatie la boală psihică, trecând prin singurătate și fariseism) într-un strălucit “One man show” (naiv și mefistofelic rând pe rând) scot filmul din galeria producţiilor cu supereroi și îl duc în zona filmelor de artă, care mușcă din conformismul spectatorului, oferindu-i la schimb un antidot estetic.

Nota: 10/10