The museum (2017)
Regia: Ran Tal
Soția mea și cu mine iubim arta și muzeele. Călătorim pentru a le vizita în întreaga lume, dar aproape de inima noastră sunt și muzeele din Israel, țara în care trăim. Muzeul Israel din Ierusalim este unul dintre cele mai importante două muzee din Israel și cel care se apropie de marile muzee ale lumii care îmbină arta, arheologia, istoria, etnologia, împreună cu programele educaționale, precum și spațiile pentru activitățile artistice complementare. Documentarul intitulat „Muzeul” ne spune foarte mult, concentrându-se pe o instituție pe care o cunoaștem și o apreciem.
Regizorul filmului Ran Tal a încercat din greu și a reușit în mare măsură să facă un film care nu se încadrează în categoria documentarelor de artă rigide și didactice. Istoria muzeului este amintită doar indirect de câteva dintre comentariile și povestirile de pe ecran. Nu există nici o trecere in revistă vizuală sau textuală, nici o dezbatere despre arta prețioasă sau despre exponatele istorice pe care muzeul le găzduiește între zidurile sale. Spectatorii care nu au vizitat niciodată muzeul sau care l-au vizitat, dar nu știu nimic despre istoria sa, vor trebui să folosească o carte sau alte referințe dacă sunt interesați să umple golurile de informație. Ran Tal a ales să se concentreze pe alte două elemente – oamenii care lucrează în muzeu și interacțiunea dintre vizitatori și artă. Pe eroii anonimi din film i-a lăsat să-și spună poveștile lor, iar numele celor trei secțiuni ale filmului sunt legate de aceste povești (deși mărturisesc că nu am priceput semnificația fiecărui nume sau de diferența dintre părți). Pentru interacțiunea dintre artă si vizitatori, el a decis să filmeze evenimente din viața de zi cu zi a muzeului: vizite ale persoanelor cu deficiențe de vedere și modul în care acestea se referă la arte care sunt în mare parte vizuale; vizitele soldaților în uniformă și ceea ce înseamnă arta și muzeul pentru ei; activități pentru grupuri de copii provenind din medii mixte – evrei și palestinieni.
Ca și în multe alte cazuri, imaginile funcționează mai bine decât cuvintele pe ecran. Nu pentru că unele, probabil, cele mai multe dintre poveștile de viață spuse de oamenii intervievați în „Muzeul” nu ar fi interesante – sunt, de fapt, câteva sunt chiar excepționale. Mi-au plăcut cel mai mult poveștile oamenilor mai puțin faimoși, cei care lucrează în muzeu – supraveghetori, oameni de întreținere, restauratori. Mi-au plăcut mai puțin povestirile celor mai renumiți, cum ar fi directorul bogat și autoritar al muzeului sau secvența cu reuniunea guvernamentală retoric stabilită în muzeu. Cele mai bune au fost, după părerea mea, scenele care au surprins viața de zi cu zi a acestei mari instituții – repartizarea supraveghetorilor in camere la începutul schimbului, „pieptănarea” statuilor nude, descoperirea prin pipăit a formelor unei statui a lui Giacometti de către vizitatorii orbi. Problemele legate de locul muzeului în contextul complex și delicat al conflictului israelo-palestinian și disputele și controversele legate de statutul Ierusalimului nu lipsesc în film, dar au fost tratate cu o abordare prudentă și dintr-o pozitie clar pro-israeliană. Există și poezie în acest film, iar spectatorii care cunosc locul vor avea o mulțime de satisfacții din vizionare. Filmul va avea poate succes și în circuite care solicită sprijin și donații. Cred că va reuși mai puțin pentru cei care nu cunosc prea multe despre muzeu. Aceștia vor trebui să folosească alte surse pentru a se educa despre comorile din interiorul Muzeului Israel și despre valoarea acestui loc, care este unul dintre cele mai bune muzee din lume.
