La graniță / Border / Gräns (Suedia, Danemarca 2018)
Regia: Ali Abbasi
Cu: Eva Melander, Sten Ljunggren, Eero Milonoff
Ideea că „La graniță” nu a ajuns pe lista scurtă a nominalizărilor pentru Cel mai bun film străin, anul trecut, mă uimește. Pe de altă parte, taica Oscar mi se pare de mult depășit în materie de apreciere a calităților celei de-a șaptea arte; eu sunt, mai degrabă, din tabăra celor care jură că Premiile Academiei se dau, mai degrabă, pe baza unor algoritmi complicați, ținând de rating, impact, corectitudine politică și alte tendințe. „La graniță” a luat, totuși, premiul Un certain regard, la Festivalul de la Cannes – înseamnă că măcar un procent al criticii încă înțelege.
Nu știam la ce să mă aștept, înainte să văd „La graniță”. Firește că știam despre John Ajvide Lindqvist și despre al său „Let The Right One In”, despre succesul fulminant înregistrat atât de roman, cât și de filmul ulterior, deși nu l-am citit/văzut (încă). Am aflat abia acum, însă, că a mai scris și altele, printre care și o serie de povestiri intitulată „Let The Old Dreams Lie”, dintre care face parte și cea pe baza căreia a fost scris scenariul filmului regizat de Ali Abbasi. Ce nu știam este că Lindqvist a fost, înainte să înceapă să scrie, actor de stand-up și magician, iar cei care-mi cunosc fascinația pentru trecutul scriitorilor și pentru influențele lor îmi pot ușor intui entuziasmul.
Revenind la film și la regizorul său, Ali Abbasi: născut la Teheran, acesta a emigrat în Suedia pentru a urma cursurile de arhitectură ale Royal Academy of Sciences din Stockholm. După absolvire, s-a înscris la National Film School (Copenhaga), școală pe care a finalizat-o cu scurtmetrajul „M from Markus” (Cu M de la Markus). Într-un interviu realizat pentru Festivalul de Film de la Sarajevo, el declara că „(…) genul este o creație de marketing” și că are sens să numești un gen „horror”, fiind vorba despre o emoție, însă nu și „western”. Neavând neapărat o educație exclusiv cinematografică, este de părere că industria cinematografică este rigidă și încearcă să evite clișeele și stereotipurile de care se lovește, mai ales în privința finanțării. „Dacă le spun oamenilor că vreau să fac un film despre un cuplu ciudat, care trăiește în pădure, n-or să-mi da niciun ban. Dar dacă le zic, hei, va un film horror, au înțeles despre ce este vorba.”
„La graniță” nu este nici pe departe un film horror – dar nici aici nu ar trebui să mă ascultați, neapărat. În fond, mă contrazic de niște ani cu diverse persoane care încearcă să mă convingă că scriitura lui Stephen King ar fi horror, iar eu mă împotrivesc cu încăpățânare, fiindcă unul dintre autorii mei favoriți nu poate fi închistat de niște termeni de căutare pe Google. Cam așa stau lucrurile și cu filmul acesta, care începe cu o suită de bizarerii, aflate la granița dintre grotesc și fascinant, și se desfășoară cu o logică infailibilă… pentru cei care cred în basme, în legende și în troli.
Protagonista filmului, Tina (Eva Melander), lucrează ca ofițer vamal într-un oraș portuar din Suedia și este perfect integrată în societate, în ciuda aspectului fizic neobișnuit (pe care îl explică printr-o anomalie cromozomială) și aptitudinilor ieșite din comun (Tina poate simți diverse emoții umane, pe care pur și simplu le adulmecă, ceea ce o ajută să identifice ușor nu doar contrabandiștii, ci și vinovații dintr-un caz de pedofilie care ajunge în atenția autorităților datorită ei). Locuiește în pădure, într-o casă care i-a fost lăsată de tatăl ei (Sten Ljunggren), pe care acum îl vizitează, în instituția pentru seniori în care se află; locuiește împreună cu Roland (Jörgen Thorsson), care crește câini de rasă și își pierde restul timpului în fața televizorului.
Viața Tinei este zguduită din temelii când pe culoarul din fața sa, din port, trece Vore (Eero Milonoff). Foarte asemănător din punct de vedere fizic cu ea, acesta îi dezvăluie repede că au fost amândoi loviți de trăsnet și că au multe alte lucruri în comun. Între ei se înfiripă o poveste bazată pe o atracție reciprocă inevitabilă și pe o potrivire fizică absolut surprinzătoare. Curând, însă, Vore o pune pe Tina în fața unei alegeri dificile: confruntată cu adevărata ei natură și confirmând, cu tatăl ei, adevărul privind propria origine, Tina trebuie să decidă dacă își dorește să rămână în societatea umană, fără a fi ca ei (așa cum pretinde Vore), sau să își urmeze instinctele și impulsurile naturale și să adopte stilul de viață sălbatic, sugerat de el.
„La graniță” nu este ușor de vizionat – nu aș spune că îl recomand minorilor, fără supraveghere, îndeosebi pentru că tratează un caz de pedofilie și pentru că cuprinde și scene de natură sexuală explicite. Reacția publicului din sală, în schimb, m-a lăsat nițel confuză: oamenii au fost, mai degrabă, șocați de scene în care se consumă larve, și încă nu sunt sigură cum să procesez informația; prefer să o iau ca atare și să mă amuz 🙂 .
Mi-a plăcut mult premisa propusă de Lindqvist și am înțeles că, la fel ca în cazul „Let The Right One In” (chiar dacă necitit și nevăzut, nu puteam evita să mă informez), încearcă să prezinte ființele aparte, supranaturale, sau, mai bine zis… la granița dintre o lume și cealaltă, într-o lumină diferită. Încearcă să explice altfel existența lor și să ne permită să judecăm chiar noi dacă alegerile lor sunt sau nu justificate. A fost o provocare fără răspuns, deocamdată, însă pe care mi-ar plăcea să o explorez în opere similare. Până atunci, aplauze pentru întreaga echipă tehnică, rezultatul este de excepție și mă va însoți multă vreme.
„La graniță” a intrat, oficial, în cinematografele din țară, pe 2 august, și este distribuit în România de către VOODOO FILMS.
