C’eravamo tanto amati (1974) – Cât de mult te-am iubit
Regia: Ettore Scola
Distribuția: Nino Manfredi, Vittorio Gassman, Stefania Sandrelli
Produs în 1974, ‘C’eravamo tanto amati’ (titlul în engleză este ‘We All Loved Each Other So Much’) a fost pentru Ettore Scola primul film de mare succes, filmul care i-a adus și recunoaștere internațională. Aveau să urmeze încă multe filme remarcabile, însă această saga dulce-amară a primilor 30 de ani ai Italiei de după cel de-al doilea război mondial rămâne printre cele mai bune filme ale sale. Scola poate fi considerat ultimul dintre marii regizori ai perioadei de glorie ai cinematografiei italiene, desi era cu decenii mai tânăr decât De Sica, Visconti sau Rossellini, și cu vreo zece ani mai tânăr și decât Fellini și Pasolini. Prin forța epică, angajarea politică și perfecta stăpânire a mijloacelor de exprimare cinematografică, și prin omagiul explicit adus maeștrilor și colegilor De Sica și Fellini, ‘C’eravamo tanto amati’ are aerul unui frumos final de epocă. În plus, stilul de comedie italiană face din acest film o experiență cinematografică lejeră (în sensul bun al cuvântului) și agreabilă.
Acțiunea filmului începe în 1944, când trei prieteni, trei eroi în sensul cinematografic, dar și în viața lor reală, coboară biruitori din munții în care luptaseră ca partizani împotriva fasciștilor. Drumurile în viață li se despart, dar ele se vor intersecta de câteva ori și filmul surprinde tocmai aceste întâlniri răspândite în timp în cele trei decenii care urmează. Giani (Vittorio Gassman) devine jurist și avocat al unor cauze nu tocmai curate, face o căsătorie convenabilă care îl îmbogățește și devene antreprenor în construcții. Antonio (Nino Manfredi) intelectual de stânga și pasionat de cinematografie, refuză compromisurile, își părăsește soția și băiatul precum și postul de profesor într-un orășel de provincie pentru a deveni jurnalist de cinema la Roma. Antonio (Stefano Satta Flores) este paramedic în spital și duce o existență modestă luminată doar de iubirea pentru frumoasa actriță Luciana (Stefania Sandrelli) pe care în fapt toți cei trei bărbați o vor iubi-o într-un moment sau altul al poveștii. Avem deci de-a face cu un capitalist, cu un intelectual și cu un proletar, plus o muză. Destinele celor patru și întâlnirile lor sunt urmărite de-a lungul a treizeci de ani, cu meandrele și conflictele lor, și cu intersecțiile cu istoria filmului italian care își trăiește în același interval de timp epoca sa de aur (Frederico Fellini, Vittorio De Sica, Marcelo Mastroianni contribuie cu apariții cameo în film).
Jumătate din film este filmat în alb-negru și cealaltă jumătate color în paralel cu tranziția de peliculă care avea loc în istoria filmului în perioada în care se petrece povestea. Interpretările actoricești sunt toate remarcabile, cvartetului de eroi pe care l-am menționat aș adaugă și personajul socrului lui Gianni interpretat de Aldo Fabrizi, un formidabil rol de compoziție. Stilul accesibil de comedie în stil italian face filmul agreabil la vizionare, în timp ce inserțiile de elemente împrumutate din teatru (eroii adresându-se spectatorilor ca de la rampă) sau din ‘bucătăria cinematografică’ (take-uri repetate sau stop-cadre) fac ca vizionarea filmului să fie interesantă și pentru pasionații de cinema mai experimental. Ettore Scola a fost unul dintre regizorii care a știut să combina inventivitatea, accesibilitatea și talentul narativ. Dezamăgirea eroilor este cea a unei generații care nu numai că a visat la o lume mai bună dar a și luptat pentru, dar pentru care ora bilanțului este și ora dezamăgirilor. O poveste care pare să se repete generație după generație.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Ponzaracconta.it)
