Hamnet (2025)
Regia: Chloé Zhao
Distribuția: Jessie Buckley, Paul Mescal, Zac Wishart
Am descoperit-o pe Chloé Zhao prin filmul „Songs My Brothers Taught Me” și am urmărit-o apoi fără ezitare. După „Nomadland”, a devenit parte din breasla regizorilor pe care i-am pus deoparte, pe raftul favoriților. „Hamnet” este un film care continuă tema doliului la Chloé Zhao, dar nu dintr-o direcție psihologică de această dată, ci ca un proces care modelează viața, arta și memoria, într-o ordine evolutivă. La Chloé Zhao, comunitatea face doliul locuibil și acceptabil. Filmul nu se raportează la pierdere ca la un eveniment singular. El povestește despre moartea și violența sentimentului pierderii, crește în tensiune și descoperă ceea ce rămâne după această moarte: gesturi, ritualuri, cuvinte repetate, vise, natură invocată, teatru ca formă de supraviețuire. „Hamnet” se înscrie clar în linia „A Ghost Story” – „The Tree of Life” – „Drive My Car”, unde doliul este prezent ca structură de sens, capabilă să susțină un conflict nedramatizat. Totodată, amintește de „Pan’s Labyrinth” prin modul în care plasează copilăria într-un spațiu liminal, unde ritualul, mitologiile și imaginarul devin singurele instrumente de negociere cu moartea. Ca și filmul lui Guillermo del Toro, „Hamnet” refuză salvarea literală și propune, în schimb, o supraviețuire simbolică, în care, deși viața nu poate fi recuperată, sensul este câștigat.
Filmul se deschide sub semnul mitului lui Orfeu și Euridice. Această alegere nu este decorativă sau întâmplătoare. „Hamnet” se construiește pe ideea coborârii în moarte și a imposibilității întoarcerii, pe eșecul privirii înapoi și pe pactul fragil cu pierderea. Atmosfera medievală de cetate, imaginea copacului de la începutul filmului, invocarea naturii și plantele medicinale funcționează toate ca elemente de ritual și încearcă să evite realismul istoric. Agnes vorbește cu plantele ca într-un ceremonial arhaic, iar aceste ritualuri se repetă obsesiv, ca și cum doar repetiția ar putea ține moartea la distanță. „Femeile din familia mea văd lucruri invizibile pentru alții” — această constatare devine un soi de ancoră, un ax epistemologic al filmului. Agnes nu este o figură mistică exoticizată, ea simbolizează cumulul unei cunoașteri premoderne, intuitive, legate de vise, plante, nume și natură. Numele Una – „cea mai străveche dintre plante” – fixează o continuitate arhaică, iar îndemnul constant „fii atentă la vise, o să te îndrume mereu” introduce visul ca spațiu de orientare, nu ca spațiu de evadare, așa cum este folosit în mod obișnuit. Repetarea cuvintelor mamei împreună cu ceilalți funcționează ca un ritual de umanizare și supraviețuire colectivă, o formă de a rămâne uniți și dincolo de moartea fizică.
Pe de altă parte, William este construit ca un om cu un rar har al povestirii. Relația sa cu tatăl este marcată de ideea inutilității, o acuzație repetată și internalizată, care va reveni violent în confruntarea dintre cei doi. Atunci când tatăl îl lovește, deși William este deja adult, nu face decât să declanșeze un proces de genealogie a violenței simbolice și reale, care explică tensiunea fundamentală a personajului: incapacitatea de a rămâne, nevoia de a pleca, de a transforma viața în spectacol. Plecarea la Londra nu este doar o ambiție profesională, este o fugă dintr-un spațiu saturat de pierdere. Odată cu această plecare, William, ca personaj, dispare; privitorii nu vor mai afla nicio informație despre ce anume face el acolo sau cum reușește să rămână conectat la realitatea familiei, iar acest pasaj cinematografic pare să creeze o lacună în factualitatea poveștii și, implicit, în logica structurală a filmului. William asistă la teatrul stradal din Londra: o poveste despre o familie și un băiat rămas singur în noapte, în compania spiritelor întunericului. Este momentul în care viața sa începe să se întoarcă sub forma artei. Existența epidemiei de ciumă amplifică senzația unei lumi fragile, expuse, în care moartea nu este o excepție și nu iartă pe nimeni.
Pelicula este traversată și de o obsesie a dublului: copacul, gemenii, schimbul de locuri în pat, dar și de gesturi simbolice imposibile — încercarea de a înșela moartea, ideea că pactul cu moartea trebuie respectat (și aici îmi revine în minte scena în care cavalerul medieval Antonius Block provoacă moartea la șah pentru a câștiga timp, pentru a găsi un sens, o certitudine, un semn al lui Dumnezeu). Pasajul în care fratele își schimbă locul în pat pentru a păcăli moartea surprinde una dintre cele mai dure secvențe ale filmului: moartea nu poate fi negociată, iar încercarea de a o înșela se plătește cu un preț foarte mare. Pierderea mamei însărcinate, rememorată înainte de nașterea celui de-al doilea copil, adâncește la Agnes această logică a repetiției traumatice. Ritualul morții șoimului – „să poarte gândul tău ascuns cu el” – și simbolul stupului și al roitului transformă natura dintr-un simplu fundal într-un participant activ la doliu.
Finalul filmului încearcă să închidă povestea într-un mod siropos și lacunar. Decorul piesei „Hamlet” reproduce decorul întâlnirii din pădure, iar teatrul devine spațiul în care trauma este reluată, ritualizată și făcută, parțial, suportabilă. Trăirea din piesă este manifestarea directă a durerii și a doliului. Aici, William își ia adio de la fiu într-un mod pe care nu l-a putut trăi în realitate și pe care l-a evitat constant. Dincolo de moarte, Hamlet este un gest artistic de supraviețuire. „Unde e Hamnet?” — întrebarea care revine obsesiv este, de fapt, întrebarea filmului însuși. Răspunsul nu este unul consolator, ci unul care ține de tragedie. Hamnet există dincolo de viață, în Hamlet, respectând ritualurile mamei, reîntâlnind șoimul, revenind ca spectru ori de câte ori este necesar. Alegoria cu Lazăr introduce speranța unei minuni, dar filmul refuză orice tip de înviere literală. Judith, în schimb, va învinge pentru a doua oară moartea, supraviețuind epocii în care trăiește. Într-un sens tulburător, Hamnet ucide figura paternă, iar astfel trauma se rupe de genealogie și se transformă în operă de artă.
Privit în logica lui Cathy Caruth sau a lui Dominick LaCapra, „Hamnet” este un film al traumei repetitive, care nu se închide niciodată, ci doar se transfigurează artistic. Hamnet este, în acest sens, un film de artă care ne învață cum se trăiește doliul: un film despre minte ca loc al captivității, despre ritual ca formă de rezistență și despre artă ca singura modalitate de a spune adio atunci când viața nu a permis-o.
Nota: 7,5/10
