The Irishman (2019)
Regia: Martin Scorsese
Distribuția: Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci, Harvey Keitel, Ray Romano
Cu ‘The Irishman’, Martin Scorsese face o declarație explicită a faptului că își consideră ilustra sa carieră de regizor și producător a fi departe de acordurile finale. De altfel, Scorsese nu numai că este la al patrulea film de lung-metraj în acest deceniu (plus câteva documentare muzicale, o altă pasiune a sa), dar are în lucru în diferite faze de pre-producție încă două filme care promit să fie evenimente cinematografice în viitorii ani.
‘The Irishman’ este o combinație interesantă. Este un film din genul filmelor cu gangsteri în care Scorsese ne-a oferit deja filme memorabile cum au fost ‘Mean Streets’, ‘Goodfellas’ sau ‘Casino’. Regizorul nu ezită să părăsească marile studiouri de la Hollywood și să lucreze cu noile canale de producție și distribuție cinematografică prin metodă streaming, mai exact cu Netflix. Folosește grafică computerizată – a mai făcut-o în ‘Hugo’, dar aici utilizează un procedeu de ‘întinerire’ a actorilor pentru a-i utiliza într-o poveste care se întinde de-a lungul întregii celei de-a doua jumătăți a secolului 20. Dar mai ales îi aduce din nou împreună pe marii actori care sunt Robert De Niro și Al Pacino, alături de alți actori cunoscuți ca Joe Pesci și Harvey Keitel, cu toții (ca și Scorsese) în a două jumătate al celui de-al optelea deceniu al vieților lor, cu toții bucuroși să demonstreze că și ei sunt încă aici, și că pot adăuga roluri memorabile unor palmarese deja impresionante.
Frank Sheeran, eroul filmului, Irlandezul din titlu, este un personaj real din istoria mișcării sindicale și a mafiei americane din a doua jumătate a secolului 20. Aceste două istorii sunt incredibil de legate una de cealaltă și filmul, bazat pe o carte de gen ‘istorie adevărată’, poate fi privit ca o docu-dramă. Sheeran (interpretat de Robert De Niro) își trăiește ultimele luni ale vieții în 2003, pe un scaun cu rotile într-o casă de bătrâni și povestește aparatului de filmat biografia sa – de la șofer de camioane transportând carne spre abatoarele din Chicago până la lider sindical și ucigaș plătit în slujba Mafiei. Scorsese construiește aici o dramă istorică specific americană, dar se și încadrează în seria de regizori care rescriu pe ecrane istoria modernă a Americii, așa cum au făcut-o Oliver Stone în ‘JFK’ sau Robert Zemeckis în ‘Forest Gump’. Defilează pe ecran o galerie de personaje istorice mai mult sau mai puțin cunoscute, de la liderul sindical Jimmy Hoffa până la șefii mafiei și avocații lor veroși. O mare parte dintre ei ne sunt prezentați împreună cu data morții, și niciunul nu a murit in patul său. Pentru spectatorii americani probabil că această galerie zice multe, dar pentru cei mai puțin familiari cu istoria crimei organizate americane înșirarea de personaje devine de la un moment încolo repetitivă și nu-i mai prea diferențiem unul de celălalt decât eventual prin actorii care ii interpretează.
Placerea de a-i vedea pe ecran impreuna pe De Niro, Pacino si cei din jurul lor este unul dintre motivele pentru care am fost tintuit pe scaun de-a lungul celor trei ore si jumatate de proiectie. Atmosfera anilor ’50,’60, ’70 si kitchul cu miros de sange in care traiau capii Mafiei sunt foarte bine reconstituite. Procedeul de ‘intinerire’ al personajelor cu ajutorul tehnologiilor CGI, insa functioneaza doar partial in opinia mea. S-ar putea ca folosirea lui sa aduca filmului ceva premii tehnice ale Academiei, dar mie nici Sheeran al lui De Niro si nici Hoffa al lui Pacino nu mi s-au parut credibili si autentici in scenele in care trebuie sa credem ca au varste de 30 sau 40 de ani. Mai este de lucru in acest domeniu.
Nu cred că ‘The Irishman’ este ultimul dintre marile filme despre Mafia în cinematografia americană. Genul este deja bine înrădăcinat, și precum westernele cred că va continuă să dea naștere la noi producții și variații și în viitor. Combinația cu genul docu-dramei funcționează bine, și filmul, fără a fi o capodoperă, este o creație solidă și interesantă din multe puncte de vedere. Un film care demonstrează că Scorsese refuză să îmbătrânească și bine face.
