O docu-dramă foarte eficientă: Sulla mia pelle (2018)

Sulla mia pelle (2018) – On My Skin: The Last Seven Days of Stefano Cucchi
Regia: Alessio Cremonini
Distribuția: Alessandro Borghi, Massimiliano Tortora, Milvia Marigliano

Nu am (încă) cont pe Netflix, așa încât am ocazia foarte rar să văd filmele protejate de ecosistemul acestui gen de difuzare. Noroc cu filme ca ‘Roma’ care a fost prezentat și la Cannes și acum cu ‘Sulla mia pelle’ (‘Pe propria mea piele’) care fiind prezentat la Festivalul de la Venezia de anul trecut s-a bucurat de o difuzare limitată și pe ecranele sălilor de cinematograf. Fragmentarea difuzării cinematografice crează ‘insule’ și ingreunea comparațiile, dar asta este o discuție lungă și complicată. Ceea ce pot spune este că filmul regizat de Alessio Cremonini abordează într-un mod original genul docu-dramei aducând spectatorilor un punct de vedere angajat și o opinie fermă despre un caz din actualitatea italiană care este încă în desfășurare.

Acum aproape zece ani, în octombrie 2009, un tânăr italian în vârstă de 31 de ani, pe nume Stefano Cucchi, a fost arestat de carabinierii italieni, fiind suspectat de posesie și trafic de droguri. Deși provenea dintr-o familie ‘normativă’, avea antecedente penale și fusese și internat pentru reabilitare de dependență de droguri. Judecătoarea a hotărât să fie reținut până la completarea anchetei. Timp de o săptămâna familia sa a fost în imposibilitate de a lua contact cu el sau de a afla vești despre starea lui, nu s-a întâlnit cu un avocat așa cum prevede legea, iar după șapte zile familia a fost înștiințată că tânărul a murit. Autopsia a arătat cauza morții ca fiind o combinație între lovituri primite la începutul detenției, și un tratament medical dezastruos în spitalele sistemului penitenciar. Au urmat ani de procese, unii dintre doctorii implicați au fost condamnați la pedepse mici cu suspendare, dar polițiștii care au fost participat la arestare și sunt suspectați că l-au bătut și i-au cauzat rănile care în final au dus la moartea tânărului, abia în ultimul an au ajuns pe banza acuzaților. Procesul acestora este încă în desfășurare.

Acestea sunt faptele cunoscute din știri. Filmul prezintă în cea mai mare parte a sa desfășurarea evenimentelor ultimei săptămâni a vieții lui Stefano Cucchi din perspectiva acestuia, cu câteva interludii în care suntem martori ai eforturilor familiei de a afla care este situația sa și de a-l ajută. Este vorba despre o reconstituire. Înțelegem că tânărul nu era un sfânt, în fapt era vinovat de cele pe care le suspecta poliția, și încerca să ascundă detalii care puteau să-l incrimineze. Putem specula dacă traficul de droguri este o crimă minoră sau majoră, dar desigur tânărul nu trebuia să moară în detenție, nu trebuia să fie bătut, trebuia să i se asigure îngrijire medicală și contact cu avocatul. Cauzele morții sale par a fi o combinație de probleme sistemice în justiția și sistemul penitenciar italian, combinate cu indiferența și neglijența personală a multora dintre cei implicați. Așa ceva nu ar trebui să se întâmple într-un sistem de justiție modern într-o țară democratică europeană. Spectatorilor români filmul le va aminti cazuri cunoscute din vremea dictaturii cum a fost cazul Gheorghe Ursu.

Regizorul Alessio Cremonini împreună cu actorul care joacă rolul principal, Alessandro Borghi și cu restul echipei de actori reușesc să redea într-un mod veridic spirală coborârii în infern a unui tânăr care evident greșește dar care nu-și merită moartea. Redarea în detalii a decorului și atmosferei din stațiile de poliție, închisori și spitalele lor este impresionantă. Din nou, spectatorilor români tema prăbușirii în abis în condițiile unui sistem indiferent le va părea familiară din ‘Moartea Domnului Lăzărescu’. Mă întreb dacă Borghi a văzut filmul lui Cristi Puiu. Există însă și un semn de întrebare. Nu am motive să contest profunzimea și seriozitatea documentării. Nu riscă docu-drama aceasta însă să devină, prin poziția fermă pe care o ia, parte din cazul aflat încă în fața justiției?

Nota: 7/10