„Pădurea de molizi” (2025)
Regia: Tudor Giurgiu
Distribuția: Mircea Andreescu, Coca Bloos, Ionut Caras
Când eram mică, una dintre istoriile cele mai des povestite în familia mea era cea a deportării străbunicului meu. Gospodar din talpă, văduv și recăsătorit, cu o casă de copii, acesta a fost trădat de un vecin. Motivul era simplu: intrase în categoria moșierilor. Avea grădină mare, livadă de pomi fructiferi și câteva animale. Vecinul fusese nemulțumit că nu-l luase la muncă. Pe documentele din arhivă am găsit doar urma degetului. Acel turnător nu știa nici să scrie. Niște cozi de topor decideau cursul vieții.
Mi-am amintit de această istorie după ce zilele trecute am dat de filmul „Pădurea de molizi” a regizorului Tudor Giurgiu, o co-producție moldo-română în care figurează și Virgil Mărgineanu, un nume greu din domeniul cinematografic basarabean. Având la bază Masacrul de la Fântâna Albă, filmul pare să fie un dialog teatralizat și o confesiune a tuturor vocilor dispărute în neant.
În centrul istoriei, cunoaștem un bărbat care a decis să fugă în România, după anexarea Bucovinei de către forțele sovietice. Acesta nu-și poate convinge soția să plece împreună cu el. Ea rămâne cu cele două fiice în inima asediului și este deportată în întunecimea Siberiei.
Nu pot să pun în cuvinte ce am simțit în timpul vizionării. De fapt, mi s-a părut că nu am dreptul moral să judec deznădejdea și furia acelui bărbat, dar mai ales disperarea femeii abandonate. Cum am fi procedat noi? Cum am fi supraviețuit în acea vâltoare? Am fi rămas sau am fi plecat? Nu vom primi răspunsuri din film. Vom vedea un bărbat ajuns la apusul vieții, cu multe regrete, și o femeie care nu doar și-a văzut moartea cu ochii, ci a făcut pace cu ea.
Tudor Giurgiu este o descoperire pentru mine. Nu i-am văzut alte filme și regret sincer acest lapsus cultural, dar mă bucur că prima noastră întâlnire a fost anume așa intensă și durută. Dau dreptate celor care spun că au ieșit din sala de cinema cu o senzație de apăsare și de pustietate, cu senzația unui abandon, de parcă ai vrea să ai parte de un deznodământ, dar el nu vine sau întârzie nedrept de mult.
Masacrul de la Fântâna Albă, petrecut la 1 aprilie 1941, rămâne unul dintre cele mai dureroase episoade trăite de comunitățile românești din nordul Bucovinei după anexarea regiunii de către Uniunea Sovietică în vara anului 1940. Sub presiunea deportărilor, a arestărilor arbitrare și a instaurării unui climat de teroare, mii de oameni au început să caute refugiu în România. În acel context, zvonul, alimentat după unele mărturii chiar de agenți sovietici, că populația ar putea trece liber granița a dat naștere unei coloane impresionante de săteni care au plecat spre frontieră purtând icoane, cruci și un steag alb, semn al nevinovăției și al speranței.
La doar câțiva kilometri de graniță, în apropierea localității Varnița, drumul lor s-a transformat într-o tragedie. Trupele sovietice au deschis focul asupra mulțimii neînarmate, iar măcelul care a urmat a fost nemilos. Supraviețuitorii au depus mărturii cutremurătoare despre foc încrucișat, despre oameni căzuți unii peste alții și despre vânătoarea care a urmat în pădure, unde răniții erau adesea executați pe loc. O parte dintre cei capturați au fost torturați, îngropați de vii sau deportați în Siberia, unde mulți nu s-au mai întors niciodată.
Timp de decenii, Masacrul de la Fântâna Albă a fost un subiect interzis în spațiul sovietic, iar supraviețuitorii au trăit trauma în tăcere forțată. Abia după destrămarea URSS, episodul a putut fi documentat public, iar istoricii au început să reconstruiască dimensiunea reală a tragediei, pe care mulți o consideră un act de genocid împotriva populației românești. Astăzi, Fântâna Albă nu este doar un loc al memoriei, ci și o avertizare asupra modului în care regimurile totalitare pot distruge vieți, comunități și adevăruri, rămânând o rană deschisă în conștiința istorică a românilor.
