Mondo Cane (1962)Regia: Franco Prosperi, Gualtiero Jacopetti, Paolo Cavara
Scenariul: Gualtiero Jacopetti, Paolo Cavara
Pot sa spun insa, ca acum, dupa multi ani, dupa acumularea experientei mele de viata, dupa conectarea din ce in ce mai mare la bogatia de informatie pusa la dispozitie de sfarsitul secolului XX si de primul deceniu al secolului XXI, dupa plonjarea mea in ultimii 15 ani in lumea internetului, impresiile nu au mai fost atat de puternic socante, ca la prima vizionare. Cum as spune, m-am familiarizat intre timp cu cruzimi fara de margini, cu ciudatenii diverse, cu ritualuri barbare la care s-au tot adaugat – din pacate – abominabilele manifestari ale terorismului mondial al ultimelor decenii.
Si totusi, din perspectiva momentului de realizare al acestui film, pot sa apreciez ca a fost o actiune temerara, un unicat al acelor ani, un succes cinematografic – document al « lumii cainilor », care a adunat intr-un alert stil jurnalistic, dovezi veridice ale obiceiurilor, traditiilor, ritualurilor, anacronismelor, excentricitatilor, modernismelor unei lumi intinse de la inima pusland vie a Americii, pana in Portugalia, Japonia, Singapore, Australia, pana la ultimul avanpost al civilizatiei. Din mijlocul modernitatii anului 1962 – parca printr-un telescop in timp, filmul ne conduce la oamenii cavernelor care inca mai traiesc undeva in Noua Guinee –in epoca pietrei – pierduti in memoria a peste 40 de secole in urma.
Imagini de o calitate cinematografica exceptionala, vie, care iti ataca deopotriva mintea si retina (dar si sufletul, daca nu esti prevazator sa il aperi) si un comentariu pragmatic, acid, ironic, extrem de ironic la adresa lumii contemporane moderne si « civilizate », privita in paralel cu anacronismele si ciudateniile lumilor paralele « necivilizate ».
Secventele – scurte si compacte ca informatie – trateaza teme diferite si se desfasoara in ambiente geografice diferite insa toate se circumscriu ideei prezentarii lumii drept un caleidoscop tragic-comic in care multe pot fi rele si multe pot fi bune si numai bunul nostru simt si determinarea noastra pot alege, intelege, aproba, dezaproba, corecta, actiona.
Profesionalismul realizatorilor transpare si din marele lor talent jurnalistic, pentru ca fiecare secventa – construita dens si dramatic este sprijinta de o alta, in reflexie, in alternativa, astfel incat spectatorului acestui film sa ii fie stimulata gandirea emotionala si logica.
Astfel, daca o secventa ne prezinta excentricitatea cimitirelor pentru cainii de companie din California, unde ne impresioneaza opulenta monumentelor funerare, tristetea ceremoniilor de despartire, ilustrele nume ale patrupedelor ce au apartinut lui Jerry Lewis, sau lui Clark Gable si acolo unde « pe mormintele propriilor defuncti, cainii au obiceiuri pe care numai judecata umana le poate defini ca nerespectuoase », o alta secventa ne transpune acolo unde « in compensatie, variatele obiceiuri ale oamenilor, dupa parerea cainilor, ar fi de neinteles », caci in Formosa – Taipei, carnea de caine la gratar reprezinta o delicatese ; bishonul, teckelul, boxerul, chow-chowul nu mai sunt apreciati pentru fidelitatea si inteligenta lor, ci pentru gust. Animalele sunt selectionate atent, ingrasate si gatite, spre delectarea consumatorilor.
Sau, daca unele secvente ne introduc in obiceiurile de ingrasare a gastelor (in Strasbourg), pentru obtinerea unui ficat cat mai mare si mai gustos – spre deliciul gurmanzilor, sau in obiceiurile de fragezire a viteilor in viu (in Japonia), unde timp de 8 ore pe zi animalele sunt masate temeinic de maini pricepute si sunt indopate cu cate 6 litri de bere/zi direct din sticle, dupa care sunt transformate in fripturi pe mesele pretentiosilor si bogatilor din New York sau din Tokio la preturi exdorbitante, sau in obiceiurile de ingrasare – cu tapioca de data aceasta, caci berea probabil nu a patruns inca in mijlocul tribului respectiv din insulele Bismarck, a femeilor ce se vor oferi la macar 200 kg greutate, drept trofee catre virilitatea fara margini a sefului tribului si fiilor acestora, pe de alta parte, inteligenta si spiritul ludic al realizatorilor ne prezinta eforturile americancelor din Los Angeles, pentru a da jos suncile si celulita acumulate. In clinica specializata, femeile se supun chinurilor unei aparaturi sofisticate care le framanta corpurile dizgratioase, in ritmul dracesc al rotilor de tren, pe fundalul sonor al zgomotelor unor garnituri ce le poarta spre garile dorite ale unor noi casatorii cu bogatia.
Si exemplele pot continua, la fel de elaborate, inteligente si perfect incadrate cinematografic. Daca ar fi sa carcotesc insa, m-au cam exasperat secventele (singurele prea lungi dupa gustul meu), referitoare la obiceiurile de betie ale nemtilor, unde realizatorii nici macar comentarii istete si ironice nu au mai lansat – au lasat imaginile fruste sa vorbeasca – prea mult insa ! Scene mai crude decat cele ale corridelor !
Un film care trebuia revazut, indiferent de oferta bogata a ultimilor ani, de documentare realizate de regizori talentati, de National Geographic sau de alte canale media. Pentru pionieratul lui, pentru profesionalismul lui, pentru diversitatea lui si pentru umorul extraordinar de care au dat dovada realizatorii. Si pentru ca relateaza cu intelegere, caldura si optimism, fapte reale despre lumea in care traim si care nu s-a prea schimbat in bine in aceasta jumatate de secol ce s-a scurs de la realizarea lui Mondo Cane !
Piesa « More » – scrisa de Riz Ortolani and Nino Oliviero – tema muzicala a filmului, a fost nominalizata pentru Academy Award for Best Original Song in 1963
