Jojo Rabbit (2019)
Regia: Taika Waititi
Distribuția: Roman Griffin Davis, Thomasin McKenzie, Scarlett Johansson, Sam Rockwell
‘Jojo Rabbit’, filmul lui Taika Waititi stârnește controverse în rândul criticilor de film și al spectatorilor. Normal pentru o comedie satirică abordând cea mai întunecată perioadă a istoriei? Poate că totuși ar trebui să nu mai fim chiar așa de șocați și asta nu pentru că au trecut aproape opt decenii de la cumplitele evenimente, ci pentru că al doilea război mondial, Holocaustul și chiar și persoana lui Hitler au fost deja subiecte de comedie și satiră în numeroase filme, unele chiar foarte bune – începând de la ‘Marele Dictator’ al lui Chaplin, continuând cu comediile franceze cu Louis de Funes, trecând pe la superbul și emotionantul film al lui Roberto Benigni ‘Viața e frumoasă’ și ajungând la Tarantino. Și totuși, Taika Waititi nu a reușit să facă acest film decât finantandu-l ca producător și realizându-l ca regizor și ca actor în cel mai delicat rol – cel al lui Adolf Hitler ca prieten imaginar al unui băiat de zece ani, născut și crescut în atmosfera otrăvită a celui de-al Treilea Reich și fanatizat în adoratia față de Fuhrer și ura față de evrei. Filmul descrie maturizarea tragică și trezirea la realitate a lui Jojo, copilul nazist aspirant, incapabil însă să ucidă un iepure, de unde și porecla din titlul filmului, într-un final de război dezastruos pentru lumea în care credea că trăise până atunci.
Abordarea regizorală și stilul în care este expusă povestirea, cel puțin în prima parte a filmului, nu seamănă cu mai nimic din ce am văzut pe ecrane în filmele despre al doilea război mondial. De fapt, poate că filmul trebuie văzut altfel: ca o combinație între filmele de maturizare, de ieșire din copilărie în condiții extreme (‘Malena’ al lui Giuseppe Tornatore ar fi un alt exemplu) și o satiră anti-rasistă și anti-militaristă cu referințe clare la perioada contemporană. Ca film despre război și Holocaust, ‘Jojo Rabbit’ nu spune prea multe lucruri noi. Personajul cuceritor al lui Jojo, interpretat splendid de Roman Griffin Davis, unul dintre cele mai memorabile roluri de copii din ultima vreme, domină filmul. Lumea pe care o vedem pe ecran este lumea lui, cu fricile și imaginația unui copil de zece ani crescut in umbra războiului și educat într-o ideologie strâmbă. Relația dintre mama sa (Scarlett Johansson) și Jojo este o relație amestecând dragostea și frica, frica mamei pentru ceea ce ar putea deveni copilul ei, protecția maternă combinată cu groaza că Jojo ar putea, intenționat sau nu, să o denunțe pentru opiniile și acțiunile ei.
Filmul funcționează foarte bine în prima parte, kitsch-ul grotesc al educației naziste și fantezia bolnavă a ‘prietenului imaginar’ Hitler reușind să creeze efectele scontate de regizor. Lucrurile se complică puțin când Jojo descoperă ‘dușmanul’, o fată evreică pe care mama sa o ascundea în casa lor cu riscul vieții, și care, surpriză, nu are nici coarne și nici tentacule. Aici se declanșează procesul de trezire și de maturizare, accelerat de apropierea sfârșitului războiului, care aduce cu el distrugerea și moartea de care copiii fanatici născuți și educați în nazism fuseseră feriți până atunci. Acțiunea alunecă acum spre melodramă, nu înainte de a mai furniza o scenă grotescă și tensionată, când casa familiei este vizitată de Gestapo. Finalul este mai puțin original, și nici amestecul de vis (de fapt coșmar în această faza) și realitate nu mai este la fel de interesant. Până atunci însă ‘Jojo Rabbit’ a furnizat deja multe idei interesante, secvențe originale și emoționante, și o lecție care rămâne până astăzi actuală despre grotescul urii. S-ar putea ca filmul lui Taika Waititi să nu se bucure de un succes imediat de public, dar in schimb faima sa se dezvolte și să dureze in viitor.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Comicbuzz.com)
